răvaș online: 2017

1.1.Argumentul cercetării.

Revoluția anilor 1960, din punct de vedere filosofic, vrea să fie o „reîntoarcere”, o „revenire”, exact ca în sensul inițial al termenului de revolutio. O revenire la natură, la sentimentul trăirii plenar și ideal. În mod general, revoluția încheie un capitol, dar și începe un altul. După multe turbulențe, bâjbâieli conceptuale nesigure și experimente sociale -care de multe ori s-au soldat cu eșecuri, rebelii acelor ani au preluat ideile prezente în acel timp, dezvoltându-le în medii total neașteptate. Astăzi, Daniel Cohn-Bendit, acel rebel parizian al anilor 1968, este europarlamentar, iar Vaclav Havel, el însuși participant la mișcările protestatare, a fost ultimul președinte al Cehoslovaciei și primul președinte al Cehiei.

Revoluția este făcută prin intermediul oamenilor și în mod ideal, pentru oameni. În schimb, față de celelalte revoluții pe care istoria ne învață, un rol mult mai important l-a jucat muzica[1]. Pentru prima dată, profitând și de avantajul înregistrării și a dezvoltării sonore, muzicienii au transformat micile zumzete și reproșuri în strigăte și acorduri ce s-au auzit în marile săli de concerte și dincolo de oceane și Cortini de Fier. Platon susținea, în Republica, un lucru esențial: muzica poate să susțină valorile unui stat sau dimpotrivă să le deconstruiască, însă într-o modalitate mult mai potențată decât oricare altă formă de artă. Acest îndemn îl lansa, undeva din surdină și Nietzsche, precum și mulți, mulți alți gânditori din secolele precedente. Pentru prima dată, acest postulat a fost demonstrat, fără nicio urmă de îndoială. În linii mari, anii 1960 pot fi înțeleși prin metafora spectrului. În funcție de poziția geografică și de optică, lumi total diferite ni se întruchipează, chiar dacă la o primă prezență sunt reuniți sub aceeași tutelă. Sunt rebeli muzicieni, activiști, cu o orientare de stânga sau de dreapta, narcomani sau sereni, sunt rebeli cu cauză și rebeli fără cauză. În această lucrare vom încerca să înțelegem acest spectru, prin referirea comparativă atât la rebelii cu o cauză, acei hipioți din Europa de Est care au încercat să se revolte împotriva sistemului comunist și într-o mare măsură, au reușit să miște câteva pârghii ale acestui mecanism ideologic, cât și la cei din Europa de Vest.

1.2.Premise metodologice: despre corpusuri și alți monștri.

O astfel de cercetare utilizează metode diferite față de istoriografia „clasică” deoarece, în fond, discutăm despre un grup marginal, ostracizat de către stat. Înainte de a explora aceste grupuri alternative, trebuie să înțelegem funcționarea acestui stat. Rebelii Europei de Est protestează în primul rând, împotriva comunismului, astfel încât înțelegerea acestuia este esențială. Ulterior, putem vedea care sunt alternativele, luptele paralele împotriva Statului. Analiza unei ample mișcări precum contracultura este problematică din perspectiva surselor. Mai mult decât atât, poate chiar stârni bătăi de cap în momentul în care ne propunem să înțelegem ce se întâmplă în Europa de Est. Astăzi, marile lucrări dedicate contraculturii vest-europene lucrează în primul rând cu reviste și publicații ale epocii, care- chiar dacă au fost efemere-, au existat într-un număr considerabil mai mare decât cele din Europa de Est.

Pentru a lămuri receptarea contraculturii, am considerat necesar să utilizăm o paletă mult mai amplă de surse, din moment ce nu există o sursă programatică clară și unitară (precum un text, o revistă care să reunească toate mișcările ce se revendică de la contracultură). Astfel, sunt de parcurs produsele artistice ale epocii- precum poezia și versurile, autobiografiile (ce apar în număr tot mai mare începând din 2010), dar și interviuri orale cu diverși martori ai fenomenului. Rapoartele Securității sunt mai puțin importante, deși își au rostul lor în prezenta cercetare. Argumentul este următorul: din aceste surse istorice putem vedea mijloacele de contracarare a hipioților, dar ele nu ne oferă o înțelegere despre ceea ce hipioții înșiși credeau despre ei. Astfel, metoda de lucru nu este una strict istorică, ci încearcă să preia în mod firesc și fără a suprasolicita, ustensile de lucru din diverse domenii. După cum spuneam, doar utilizarea arhivelor sau analiza interviurilor ne poate da o imagine dispersată și fără nicio credibilitate științifică, dar confruntarea lor ne poate oferi o înțelegere clară. Studiul dorește a fi la granița dintre istoria ideilor, antropologia culturală și istorie globală[2]. Aceste discipline apreciază istoria alternativă, relația dintre individ și comportamentul său într-o anume societate și influențele/dialogurile dintre culturi.

Ce putem să preluăm dintr-o astfel de abordare? Premisa de pornire este faptul că grupurile situate la un nivel inferior/ marginal al societății, nu se supun în mod total forțelor grupurilor dominante, ci există în permanență o negociere, o transformare și o autonomizare[3]. Subiectele deja abordate, după cum spuneam, sunt foarte răsfirate: clasa proletară engleză[4], o amplă reflexie asupra culturii universale pornind de la luptele de cocoși din Bali[5], sistemul punitiv al penitenciarelor [6] și al ospiciilor[7] sau interesanta analiză asupra satului Montaillou din 1294 în 1324[8]. Pornind de la micro-istorie, istoricii încearcă să propună un sistem global, dar fără să declame o reconstrucție completă și lineară. Această premisă hermeneutică este înțeleasă de la sine în studiile literare, dar studiile istorice cer o buclă metodologică lămuritoare. În consecință, astfel de analize vizează mult mai mult ambianța decât adevărul. Clifford Geertz sugerează termenul de think description- prin care înțelege următorul lucru: cercetătorul privește cultura ca un amplu sistem semiotic ce poate fi interpretat, niciodată în mod definitiv expus[9]. Simțim influența fenomenologiei, dar el se ancorează în câteva puncte mult mai pragmatice: cercetătorul culturii respective trebuie să aibă atât poziția de insider (înțeles aici ca inițiat) al culturii, cât și cea de outsider (străin). Altfel spus, cercetarea trebuie să fie o traducere, iar cercetătorul nu este un spion (în înțelegerea lui Levi-Strauss), ci un traducător de discurs[10]. Propunerea lui este ca o cercetare să încerce să fixeze în text o realitate ce este perisabilă, iar istoriografia existentă o neglijează[11]. Privirea antropologiei culturale este puțin mai amplă, dar fără a fi speculativă deoarece, prin evitarea de a căuta grile definitive, mizează mult mai mult pe propuneri de interpretare. Interpretări care, evident, vor să se apropie cât mai mult de adevăr.

La o scară mai largă, câteva studii s-au făcut deja în 1990, dar ele erau incluse în varii lucrări sociale sau vizau, mai degrabă, niște curiozități academice personale. Vorbim despre studiul lui Sabrina Petra Ramet din 1990 sau Timothy W. Ryback din același an[12]. Abia după 2010, apar mult mai multe studii pe această temă deoarece, după cum spuneam, asistăm la o explozie de publicații autobiografice, ca și interviuri. Există numeroase cărți de interviuri și referințe în presă referitoare la anii 1960, 1970 sau 1980. O serie de publicații este coordonată de Doru Ionescu, jurnalist ce are avantajul de a cunoaște multe vedete rock, dar și acces la arhivele TVR. La o scară transnațională, o excelentă analiză apare în revista East Central Europe[13], iar până în momentul de față, cea mai importantă lucrare este cea a lui W. J. Risch, apărută în SUA[14]. În ceea ce privește spațiul românesc, există câteva menționări ale acestui fenomen. În primul rând, Ștefan Borbely se interesează de acest fenomen-, atât în studii[15], cât și de la catedră, unde predă un curs ce vizează contracultura americană și diversele variante ulterioare. În ceea ce privește mișcările contestatare, un interesant punct de pornire este lucrarea lui Adi Dohotaru[16]. Ca încheiere, menționăm că la fel de problematică este și analiza relației dintre poeții generației optzeciste și epistema contraculturii. Aceasta este întotdeauna menționată în interviuri[17], dar puține lucrări au analizat efectiv în ce măsură textele optzeciștilor au fost influențate de către contracultura americană sau melanjul unic dintre naționalism-comunismul ceușist și acest fenomen de dincolo de Ocean.

2.1. Demonul teoriei: Ce este contracultura?

Din punct de vedere teoretic, contracultura constituie încă și la această oră o veritabilă dezbatere culturală și identitară. Plaja de identificare a acestui concept este întinsă și astfel oferă un risc terminologic sporit. Contracultura în sens larg poate fi privită ca un anti-curent, un refuz al instituționalismului, o negare a normelor, un puternic anarhism, o subcultură, o cultură populară, o mișcare protestatară, o propunere a unor valori alternative,o afirmare a unor modalități diferite de viață sau o antiteză a unui element rigid. Rămâne de văzut în continuare dacă este posibilă o definiție compactă a acestui fenomen. Termenul este amplu, stârnește numeroase controverse și neînțelegeri terminologice datorită particulei „contra-” (counter). Această particulă provine din franceza veche (countre) și desemna la început o manevră militară. Începând cu secolul 15 este folosit în limba engleză ca un adverb, iar ca adjectiv de la sfârșitul secolului 16[18]. Neînțelegerea este datorată înțelegerii eronate a acestui termen. Diferitele științe înțeleg în mod special acest termen. Într-o accepțiunea foarte largă, antropologia înțelege prin contracultură o mișcare de rebeliune totală împotriva unui sistem cultural existent. Dacă realizăm un raționament de bun-simț, putem constata că un astfel de proiect este utopic (orice formă de negare a unei culturi se înscrie într-o cultură în aceeași măsură, ex. avangardei ce este ulterior recuperată ca și fapt cultural de către posterioritate). În secolul XX, termenul de contracultură capătă o înțelegere diferită, prin nașterea, în Statele Unite, a unui fenomen situat la granița dintre societate, muzică, militantism social și literatură: contracultura.

Pentru Theodore Roszak, primul teoretician temeinic al acestei mișcări, acest fenomen american se naște dintr-un sentiment de nemulțumire față de statul american. Astfel, prin contracultură, el înțelege fenomenul cultural, social și literar ce apare în Statele Unite de după Cel De-al Doilea Război Mondial, cu ulterioare emanații în întreaga lume. Pe scurt, acesta are o puternică dimensiune literară prin Generația Beat. Contracultura literară se naște înainte de cea muzicală și utilizează numeroase teme care refuză raționalitatea. Poeți precum Allen Ginsberg, Gary Snyder și Lawrence Ferlinghetti sau prozatori precum Jack Kerouac și William Seward Burroughs caută soluții spirituale diverse. În același timp, contracultura are câteva surse culturale mult mai largi: budismul Zen, Henry David Thoreau, Hermann Hesse, Friedrich Nietzsche și Oswald Spengler. Ce îi leagă pe toți acești străini? Foarte simplu, ne spune Roszak: dezamăgirea față de modernitate. Cu alte cuvinte, toți utilizează o critică a tehnologiei, mizează pe un elogiu al naturii și întorc spatele progresului industrial al secolului XX[19]. În filosofie, contracultura este influențată și de textele Școlii de la Frankfurt, în mod special de către Herbert Marcuse. Gândirea acestuia este un interesant hibrid între Karl Marx și Sigmund Freud, dar reflectă influențe puternice ale lui Nietzsche sau filosofia orientală. Filiațiile culturale sunt vizibile și comunică mult între ele.

Nu în domeniul literar contracultura este cea mai vizibilă, ci în cel muzical și social. În muzică, înțelegem prin contracultură mișcarea ce se naște în anii 1950, dar are puternice rădăcini în diverse tradiții americane, fiind influențată de jazzul și bluesul american. Nu e un secret faptul că generația Beat nu a fost foarte entuziasmată de contracultură, poate cu excepția lui Ginsberg, iar scriitorii mai sus-prezentați ascultau mai degrabă jazz și blues decât muzica rock. Pe de altă parte, nu putem să nu sesizăm puternice legături tematice, culturale și chiar și de prietenie. Pe scurt, prin contracultura muzicală înțelegem revoluția culturii de mase, realizată de formații din Marea Britanie sau Statele Unite, precum The Byrds, The Beatles, Led Zeppelin sau prin muzicieni individuali, precum Jimi Hendrix, Janis Joplin. În domeniul social, o întreagă generație a fost influențată de către acești artiști. Astfel, se naște și o contracultură a maselor, un fenomen social ce se concretizează tot mai mult în perioada 1965-1970, în centre precum San Francisco sau New York. Desigur, revolta este direcționată împotriva Statului, care în această optică reprimă creativitatea individuală.

Trecem într-un alt spațiu geografic, cu propriile specificități: Franța, unde pentru contracultură se preferă utilizarea termenului Mai 68. Mai 68. În Hexagon, această sintagmă cuprinde, prin dilatare și expansiune, un fenomen ce a fost influențat de către Statele Unite, dar într-o măsură mult mai redusă decât varianta vest-germană sau olandeză. În excelenta lucrare istorică 68, une histoire collective (1968-1981) contracultura franceză este văzută drept un fenomen al tineretului (jeunesse), nu al tinerilor (jeunes) [20], cristalizat în urma războiului din Vietnam[21] și declanșat în urma protestelor de la Nanterre din 22 martie 1968[22]. Protestele culminează la începutul lunii mai 1968 prin ocuparea Cartierului Latin[23], prin lupta împotriva Establishmentului cristalizat în jurul personalității lui Charles de Gaulle. După 1968, mișcarea contraculturală din Franța este mult mai eteroclită : „une contestation multiforme, éclatée, polycentrique”[24].

Reviste precum Clarté, L’internationale situationniste, Communications,Tel Quel, La Nouvelle Critique sunt locul de confruntare și dezbatere a unor noi idei ce devin tot mai radicale[25]. Principalii ideologi ai versiunii franceze a contraculturii sunt doi intelectuali de prestigiu de la ENS: Jacques Lacan (cel ce promovează psihanaliza) și Louis Althusser (interesat de marxism)[26]. Producțiile culturale ce aparțin mișcării contraculturale franceze ale anilor 1968 sunt marcate de un puternic interes pentru temele militante. În literatură, apar scriitori precum Georges Perec (Les Choses)[27], iar in filosofie se nasc noi nume precum Gilles Deleuze sau Michel Foucault in urma acestor mișcări. În cinematografie, contracultura este prezentă prin filme precum La Chinoise de Jean-Luc Godard [28] .Din punct de vedere vestimentar, asistăm la apariția fustei mini (minijupe), care schimbă percepția estetică asupra corpului, în virtutea unei noi forme de libertăți[29]. Trebuie să ținem cont de faptul că această manifestare estetică vestimentară nu a fost niciodată într-atât de radicală precum varianta americană, prin versiunea hippie. Pe de alta parte, există un interes spre comunele libertare de genul Kommune 1 Berlin sau cele din Statele Unite, dar la o scară mai restrânsă față de varianta vest-germană[30]. Este important să punctăm justificarea eșecului mișcărilor comunitare din contracultura Europei de Vest, dată de către Laurent Quero: „l’utopie communautaire avoue alors son paradoxe: à la fois volonté de combat et organisation concertée de la fuite”[31]. Mișcarea contraculturii în Franța se stinge începând cu 1974[32].

Constatăm faptul că versiunea franceză este văzută ca un eveniment mai mult decât un fenomen. Astfel, varianta americană, vest-germană sau chiar est-europeană este prezentă și analizată ca un fenomen prezent în mai multe orașe și de-a lungul unor timpuri mai îndelungate, iar versiunea franceză poziționează central evenimentul Mai 68 (prin formularea lui Artières si Zancarini-Fournel l’épicentre ). Contracultura americană, britanică și vest-germană sunt văzute ca un eveniment mult mai larg polarizat. Totodată, există numeroase indicii asupra unui izolaționism din partea protestatarilor francezi. Spre exemplu, Daniel Cohn-Bendit, în 1968 afirmă în cadrul unui interviu:Marcuse, qui est-ce?[33], deși fără îndoială era la curent cu teoriile acestuia. În plus, volumele ideologului american s-au tradus și vândut foarte puțin în perioada anilor 1968-1970 în spațiul francez. Pe de altă parte, a existat o recepționare underground a acestuia, însă nu suficient de puternică la fel ca și în cazul vest-german sau american.

Pe de altă parte, câțiva intelectuali care au demontat cu inteligență câteva dintre mecanismele contraculturii vest-europene, arătând câteva paradoxuri ale acesteia. Unul dintre aceștia este Raymond Aron, spirit lucid și cinic în raport cu mișcările de stânga (într-un context în care era la modă să-l susții pe Stalin în Franța), dar și cu mișcarea 1968. Intelectualul francez care în 1955 a făcut un apel la onestitate prin lucrarea Opiul intelectualului, se poziționează distinct față de mișcarea Mai 1968. În timp ce mai toți intelectualii jubilează acest fenomen, el propune o poziție mult mai cinică, însă lucidă. El definește această mișcare drept o psihodramă a unui tineret debusolat. Dincolo de un discurs conservator pe care și-l asumă parțial, Raymond Aron își justifică poziția din prisma faptului că tinerii, derutați fiind de dubla autoritate- sovietismul și raționalitatea tehno-birocratică, aleg cea de-a treia cale, cea a pre-marxismului, a socialismului[34] . În opinia sa, Mai 68 (evenimentul singular care reprezintă în virtutea lui, contracultura franceză) este cauzat de nihilism[35] ,[36]) si de către revoluția sexuală (reluând argumentul lui Herbert Marcuse si Theodore Roszak, dar într-o formă răsturnată). El înțelege utilitatea unor reforme în sânul societății franceze (de altfel, protestând și el, în repetate rânduri împotriva sistemului francez, după cum își justifică poziția în capitolul al treilea al cărții). Pe de altă parte, reproșul lui Aron este logoreea studenților, precum si absurditatea unor cereri („la crise de mai rassemble dans son déroulement à la crise de 1848, avec un dégré supérieur d’absurdité”[37]). Pe de altă parte, Raymond Aron atrage atenția asupra unui lucru: poate că revolta intelectualilor, a studenților din Europa de Est este mult mai onestă și mai pertinentă deoarece luptă împotriva unui stat totalitar:

« pourtant, il faut distinguer entre la révolte des étudiants qui réclament des libertés, garanties à l’Ouest et la révolte des étudiants qui aboutirait, en dépit peut-être des révoltes eux-mêmes, à la suppression de ces libertés. Ceux qui se bornent à dire : « peu importent les griefs, les idéologies, les objectifs » sont au fond des nihilistes. »[38].

Astfel, pentru Raymond Aron contracultura este un fenomen prezent în toată Europa de Vest, marcat de o puternică criză universitară, de un boom-economic și se manifestă plenar la mijlocul anilor 1960. În virtutea lui, contracultura este marcată de nihilism, desacralizare și constituie o revoluție sexuală care creează, la rândul ei alte tensiuni.

Jean-Pierre le Goff privește retrospectiv lucrurile. Pentru el, Mai 68 și grosso-modo, contracultura americană propun o moștenire imposibilă (un héritage impossible). Mișcarea contraculturii este, în Franța, rezultatul unei modernizări forțate a societății – ce nu a reușit nici până în anii 1950 să rezolve tensiunile sociale dintre clasele existente[39]. Creuzetul este, deci, puțin diferit de cel american. O interesantă poziție, neîntâlnită la alți teoreticieni ai contraculturii, este faptul că acest fenomen cultural este puternic înrădăcinat în scrierile absurdului : Ionesco, Beckett, etc. Trecând analiza într-o perspectivă sociologică, Jean-Pierre le Goff spune că această revoltă este o mișcare a tinerilor răsfățați («enfants gâtés»), reluând argumentele lui Raymond Aron despre tinerii studenți[40]. O altă cauză a acestor mișcări, pentru ambii istorici este universitatea franceză ce devine tot mai puțin selectivă[41]. Dacă citim totuși, cartea lui Allan Bloom, vedem că modelul universitar cunoaște o criză în întreaga lume[42]. Analiza lui J. P. le Goff se centrează asupra unui termen-cheie, violența simbolică (une violence symbolique). Cum se manifestă aceasta ? Luând statisticile la puricat, sursele la lecturat și reluându-și interviurile, el demonstrează că victimele reale ale protestelor din Franța (victime ale Sistemului) sunt mult mai puține decât sunt vehiculate în discurs. Totuși, dimensiunea politică angrenează o nebuloasă complexă de grupuscule marxiste, marxist-leniniste, maoiste, anarho-maoiste, toate având ca punct comun discursul împotriva fascismului, ca reacție împotriva unor violențe ambigue[43]. Aceasta ar fi explicația lui le Goff pentru idealizarea maoismului : ei cred că acesta este o depășire a stalinismului, o evoluție a complicațiilor interne ale acestuia (din cauza unei informări defectuoase și a unei proaste informări asupra situației reale din China) [44].

Astfel, definiția se conturează tot mai mult: În Europa de Vest, contracultura este un fenomen cultural și social ce provine din Statele Unite ale Americii (Th. Roszak) ce se cristalizează în a doua jumătate a anilor 1960 (Roszak, Zancarini-Fournel/Artieres, Delannoi) și angrenează tineretul (Delannoi) care refuză autoritatea statului și valorile liberalismului (Aron, Roszak, Delannoi, Zancarini-Fournel/Artieres), pe fondul unei puternice crize universitare (Aron). Fundamentele onto-filosofice sunt marxismul Școlii de la Frankfurt, melanjat cu psihanaliza, prezent prin scrierile lui Herbert Marcuse, Jacques Lacan și Louis Althusser (Le Goff, Aron, Zancarini-Fournel/Artieres). Există două dimensiuni ale contraculturii: dimensiunea estetică și dimensiunea politică (Delannoi):

Dimensiunea estetică a contraculturii cuprinde în America scrierile generației Beat, revoluția muzicală rock, fascinația pentru psihedelism și droguri, ecologie (Delannoi), explorarea religiilor Orientului Indepartat (Roszak), interes pentru mișcări comunarde (Zancarini-Fournel/Artieres) iar în Europa de Vest proteste antinucleare, revoluția modei, idealizarea călătoriei și revoluția sexuală.

Dimensiunea politică a contraculturii cuprinde în America mișcările contestatare Black Panthers, New Left și protestele împotriva războiului din Vietnam, iar în Europa de Vest, dorința de revizuire a marxismului, fie prin prisma maoismului sau a anarhismului (Aron, le Goff). Ea se manifestă prin revolte, mișcări de stradă sau o nouă formă de protest sit-ins- ocuparea unor instituții. Totodată, un puternic spațiu de manifestare a vocilor alternative este fenomenul universitatea liberă (Aron, Delannoi, Roszak).

2.2. Impasul teoriei. Dificultatea de a defini contracultura în Europa de Est.

După cum putem deja intui, regimurile comuniste nu permit o mișcare de protest frontală. Definiția contraculturii în Europa de Est este mai dificil de realizat, datorită raportului ambiguu față de autorități. Astfel, contracultura est-europeană devine o mișcare parțial ascunsă, ce dorește uneori să schimbe sistemul politic. Pe de altă parte, contracultura poate fi văzută și ca un fenomen de masă, ușor digerat de către tineret[45], cu acceptul tacit, în anumite perioade, al autorităților. Aceste două poziționări referitoare la contracultură sunt ambigue și nu lămuresc total dinamica acestui curent în Europa de Est. Revenim la poziția lui Raymond Aron: el intuiește o distincție între revolta intelectualilor est-europeni și aceea ce se desfășura în Europa de Vest. O primă tentație ar fi să afirmăm faptul că toate contraculturile Europei de Est se circumscriu unui fenomen de disidență. Dacă privim contracultura strict ca o mișcare de disidență, cuprindem doar grupurile elitiste, inteligentsia Europei de Est, care doresc explicit și declarat să conteste comunismul. Etimologic, termenul de disident provine din latină (dissidens,dissidentem preluat prin cuvântul francez dissident). La origini, termenul este preluat din verbul dissideo, care semnifică „a se revolta”, „a nu se înțelege”, prin alăturarea particulei „dis-” (împotriva) verbului „sedere” ( a sta)[46]. Astfel, substantivul denumește o persoană care se opune, este în dezacord cu un anumit punct de vedere. Termenul a fost preluat în limba franceză în 1766 pentru a denumi mișcările protestatare hughenote. După 1940, termenul este utilizat în sensul actual, drept opozant al unui regim politic. Disidența capătă un sens diferit în contextul istoriei comuniste: ea este văzută drept o „mișcare de opoziție a regimului sovietic, între 1965-1985”[47]. Astfel, disidenții sunt cei care sunt nemulțumiți de comunismul sovietic, promovează literatura de samizdat și critică în mod recurent sistemul. Din punct de vedere terminologic, odată cu popularitatea lui Saharov și a lui Soljenițân, asistăm la o răsturnare aproape filosofică a acestui termen. Disidența este văzută drept un non-conformism care vizează normalitatea, într-un sistem absurd.

Thomas Cushman demonstrează că există o dialectică mult mai complicată decât o simplă opoziție, prin studiul de caz al muzicii rock underground din Uniunea Sovietică, în Leningrad[48]. Simpatia imediată a elitelor est-europene față de mișcarea contraculturală este determinată de ura împotriva statului comunist. În momentul în care aceasta este asimilată, ea cunoaște numeroase confluențe cu sistemul oficial. Contracultura devine un fenomen de masă, începând cu anii 1970. Într-adevăr, receptarea contraculturii este condiționată de existența unei elite. Sumar, o putem descrie ca una anglofonă, interesată de dinamica culturală contemporană. Aceste trăsături sunt prezente în toată Europa de Est; nu de puține ori ea se opune pe față sistemului politic prin melodii. Muzica poate fi considerată ca mediul ideal prin care ideile politice pot fi transmise[49]. Mai mult, disidența și contracultura fac parte din câmpul lexical al revoltei împotriva unui sistem dat. Chiar și etimologic, înțelesul este apropiat. Pe de altă parte, nu putem echivala cele două tipuri de contestare. La origine, contracultura are un caracter de disidență, de opoziție, de revoltă împotriva unui sistem dat. Textele lui Allen Ginsberg, protestele împotriva războiului din Vietnam, au un profund caracter de rebeliune și pot fi interpretate ca niște mișcări de disidență. În fond, această ură inedită împotriva statului a suscitat atenția elitelor Europei de Est. Vom lămuri în continuare faptul că momentul în care contracultura este preluată apar hibridizări cu sistemul oficial și devine treptat un fenomen de masă.

Pe de altă parte, este incorect să privim contracultura est-europeană doar ca o mișcare de masă a tinerilor. La fel ca și în cazul american, în spațiul est-european au fost atât intelectuali care au fost conștienți și și-au asumat poziția de revoltă, cât și tineri care au preluat aceste idei dintr-un soi de snobism trecător. În statele comuniste, față de cele capitaliste, existau mult mai multe instituții care să coordoneze activitatea tineretului. Această „manevră” a autorităților se înscrie într-o logică mai amplă, de formare a unui tip dezirabil de cetățean. Pariul, parțial câștigat de către statele comuniste, a fost de a controla toate domeniile în care omul poate să desfășoare o activitate[50]. Astfel,tinerii au fost înregimentați în diverse organisme școlare sau civice, unde se desfășura o îndoctrinare uneori mai subtilă, alteori forțată, prin organisme precum Uniunea Tineretului Comunist- România, Kommunisticheskii Soyuz Molodyozhi (Komsomol) în URSS, Savez komunisticke omladine Jugoslavije (Skoj) în Iugoslavia). Mișcarea contraculturii nu a fost direcționată total de către stat, cu o excepție notabilă: Cenaclul Flacăra din România. Intervenții și negocieri între marginali și cenzori au existat: relațiile nu au fost în permanență de opoziție, ci s-a căutat o coabitare mai degrabă. Acest tip de dinamică nu este prezent într-o mișcare de disidență, unde taberele sunt mult mai clar conturate[51]. Mărturia lui Cserey Csaba ne confirmă faptul că uneori există o negociere între artist și stat:

„Pe de altă parte, corupția asta și nebunia de acum era prezentă și atunci. Altfel zis erau șefi de localuri sau șefi de club, directori de case de cultură, chiar dacă erau controlați de securitate, mai închideau ochii, pentru că era lume multă. Dacă nu făceai nicio abatere mare, (. . . ),nu erai în ochii Securității și nu erai luat. Dacă te-ai comportat frumos și ți-ai văzut de treaba ta, puteai să faci, într-adevăr, muzică faină și așa am scăpat și noi: aveam concerte și afișe. Bineînțeles, aveam teamă de probleme, dar am scăpat” [52].

Mecanismele de evitare a cenzurii erau numeroase, dar ele funcționau doar pe termen scurt, după cum susține și muzicianul Mircea Florian:

„Era un joc de-a șoarecele și pisica deoarece înainte de concert textele erau cerute spre vizionare. Una dintre metodele cele mai senzaționale era să îi trișezi pe față, conform formulei: dacă voi sunteți niște porci cu noi, hai să fim și noi cel puțin obraznici. Le dădeam niște texte pe care nu le cântam ulterior pe scenă. (…)Ce doresc să spun este că puteai să îi păcălești, chiar dacă nu erau deloc proști. Acesta este un aspect ce merită menționat. Ca cenzori se aflau oameni inteligenți. O mare parte din acest război era de anticipație. Noi știam că ei fac acest lucru din oportunism, pentru că trebuia să își hrănească familiile sau nu aveau alte opțiuni. Ei nu erau neapărat cei mai criminali și imbecili dintre toți. Jocul acesta era foarte subtil și încercam să câștigăm noi, pe principiul celui care dă zarul mai mare. Lumea artistică a învins de multe ori sistemul de cenzură, dar nici într-un caz permanent, fundamental și de durată”[53] .

Putem deja intui faptul că dincolo de o preluare a unui curent socio-cultural, discutăm, în fond, despre o hibridizare a acestora. Aceasta depinde de caracterul regional, de tipul de comunism existent, precum și de mentalitatea poporului respectiv. Pivotul de schimbare e prezent în reacția statului la opiniile exprimate de artiști. Corifeii contraculturii americane- de la Bob Dylan, Ginsberg sau Kerouac- la Led Zeppelin sau John Lennon- nu au nevoiți să își justifice textele în fața unei autorități statale precum confrații est-europeni, care au fost în permenență nevoiți să fenteze cenzura. În cazul lui Ginsberg de pildă-problema a fost mult mai simplă- Howl s-a tipărit la Paris în momentul în care nu putea fi imprimat în America. Astfel de „jonglerii” geografice nu puteau fi realizate într-un stat totalitar ce nu permite contestarea. Considerăm, ca punct de pornire, faptul că contracultura est-europeană preia, din mișcarea de disidență caracterul de rebeliune (pentru elite), dar în același timp, este o modalitate de distracție, de escapadă din rutina cenușie a comunismului. Pe de altă parte, odată venită în Europa de Est, contracultura suferă modificări, adaptări ce nu mai țin cont de fenomenul original, ci de realitățile contemporane. Perspectiva teoretică poate să explice cadrele de bază ale acestui fenomen, nu și diferențele regionale din cadrul Europei Centrale și de Est. Contracultura se naște dintr-un instinct al disidenței, dar uneori este angrenată într-un fenomen social cât se poate de firesc, ce contestă prea puțin mecanismele de bază ale statului (după cum vom vedea cazul Cenaclului Flacăra). Ținând cont de observațiile lui Aron, J. P. le Goff, Roszak și Cushman, am observat faptul că fenomenul contraculturii poate suferi mutații.

3. Cadre transnationale.

3.1.De la Lenin la Lennon.

Observăm dificultatea de a găsi o definiție teoretică a contraculturii în Europa de Est. Noțiuni fundamentale, precum cea de libertate și opresiune a statului sunt înțelese diferit în Europa de Est și Europa de Vest. Am dedicat prima parte a acestei lucrări pentru a explica modalitatea prin care statul intervine în mod direct și nemijlocit în viața privată a individului. În spațiul occidental, intervenția statului este total diferită: chiar dacă este prezentă, într-o formă mult mai discretă, este mult mai restrânsă. În mod paradoxal, reacțiile împotriva acestuia sunt mult mai radicale: mișcările maoiste franceze sau grupările teroriste (precum cazul RAF în Germania de Vest) arată una dintre „ieșirile” din contracultură: radicalitatea armelor. Astfel, se ridică întrebarea justă: în ce măsură dimensiunea politică a contraculturii a fost recepționată în țările comuniste? Urmând această logică, o altă întrebare paralelă apare: a existat un dialog între intelectualii Europei de Vest și cei din Europa de Est, în cadrul dimensiunii politice a contraculturii? Altfel zis, care este raportul dintre Rebelul cu o Cauză și cel fără o Cauză?

Este cunoscut publicului larg faptul că Jean-Paul Sartre în anul 1970 se adresează muncitorilor pentru a realiza o uniune cu intelectualii la Billancourt, împotriva puterii[54], într-un discurs cu pathos și cu efervescență. Figura lui este emblematică pentru spațiul francez de după Cel De-al Doilea Război Mondial, un intelectual angajat cu o puternică carismă publică. El are puternice simpatii comuniste: se întâlnește cu Che Guevara în 1960 în Cuba, vizitează în repetate rânduri URSS și susține, pentru o scurtă perioadă de timp, Partidul Communist Francez[55]. Poziția lui Sartre față de comunism este complicată și nu constituie obiectul prezentei cercetări deoarece implică un alt tip de instrumentar[56]. Ce este important de menționat este faptul că în declarațiile sale publice, Sartre susține în repetate rânduri faptul că libertatea de critică (împotriva statului) este prezentă în URSS, chiar și după invazia din Budapesta[57]: „le citoyen soviétique améliore sans cesse sa condition au sein d’une société en progression continuelle ». [58]. Sartre a constituit un model viabil pentru intelectualitatea franceză în anii 1950, iar poziția lui politică a stârnit o adevărată modă, chiar dacă numeroși alți intelectuali (chiar și prieteni de-ai lui, precum Albert Camus sau Raymond Aron) i-au contestat viziunea politică.

Cu alte cuvinte, considerăm că modelul politic sartrian a constituit un cap de pod pentru poziția explicită de stânga în spațiul francez: poziție care uneori chiar friza realitățile despre Gulag sau atrocitățile comise în numele unei ideologii. Nu putem spune că Sartre nu știa: texte ce denunțau mecanismul Gulagului sovieti existau deja din anii 1930 (Victor Serge, Boris Souvarine, David Rousset, Victor Kravchenko) [59].

Sartre impune o modă ce e continuată în anii 1960. În Paris, angajamentul pentru cauza marxistă este continuat în anii 1960 prin personalitatea lui Louis Althusser, membru al PCF, agregat în filosofie și secretar al departamentului de Litere al prestigioasei ENS. Fiind o figură carismatică, apropiată de studenți, el devine foarte cunoscut în sfera înaltei intelectualități pariziene. Pe scurt, Althusser propune relectura textelor lui Marx, în cadrul unor seminare dedicate acestui subiect (începând din anul universitar 1964-1965)[60]. Studenții normalieni care frecventează seminariile lui Althusser sunt în egală măsură atrași de Ecole freudienne de Paris (EFP) a lui Jacques Lacan[61]. Dacă Althusser propune revenirea critică la textele lui Marx, Lacan este interesat de recuperarea lui Freud. Până în acest moment, dezbaterile în jurul revalorizării lui Marx și Lacan au loc doar la nivel teoretic. Pasul următor este realizat de către Internaționala situaționistă, care precizează încă din 1962 necesitatea actului, a implementării teoriei revoluționare[62]. Internaționala Situaționistă este o revistă ce își propagă conținutul subversiv cu rapiditate, stabilindu-și o filială la Londra și alta la New York[63]. De această dată, critica este îndreptată împotriva dezumanizării prin industrializare, viața redusă la imperativele economice și absența unei comunicări autentice. Influențială devine cartea lui Guy Debord, La Société du spectacle, în care se identifică trăsăturile maladive ale societății capitaliste reunite sub cupola unui spectacol comercial[64]. Propagarea adevărată a temelor situaționiste are loc începând cu 22 februarie 1968, moment în care se iau primele contacte între Internaționala Situaționistă și grupul Enrages de la Nanterre, ce îi cuprinde pe René Riesel, Daniel Cohn-Bendit, Jean-Pierre Duteuil[65]. La 22 martie 1968 sediul administrativ al Universității de la Nanterre este ocupat de către Jean-Pierre Duteuil și alți 150 de studenți. Raportul cu universitatea se schimbă: ei contestă existența regulilor și reacționează prin radicalitate: „ils tutoient les professeurs et, si besoin est, resquillent au restaurant universitaire. ”[66]. Critica capătă rapid puternice nuanțe ideologice.

Merită să precizăm și situația americană deoarece intelligentsia nu se reunește neapărat din cauza existenței unei figuri carismatice. Cauzele sunt altele, contextul e diferit. Față de spațiul francez și vest-german, ideile marxiste sau socialiste au avut o receptare relativ slabă în secolul XIX sau XX. Pivotul de dezvoltare este altul: MacCarthy-ismul. Teroarea și exagerarea în suspiciuni formează diverse solidarități neașteptate. În 24 august 1954 președintele Eisenhower va semna un decret prin care interzice, de facto, existența Partidului Comunist în SUA[67]. Chiar dacă perioada epurărilor s-a încheiat, frica colectivă rămâne încă valabilă, iar legislația neschimbată până la începutul anilor 1970. Astfel, se naște o presă underground contestatară, care reunește hipioții, leniniștii, anarhiștii, populiștii, comunarzii, misticii, umaniștii, maoiștii, grupurile rock și luptătorii pentru emanciparea rasială[68]. În reviste precum Old Mole (Boston), The Berkeley Barb (Berkeley), The East Village Other (New York) sau The San Francisco Oracle (San Francisco) apar poziții ce contestă Establishmentul puritan, liberal, precum și războiul din Vietnam.

3.2. O incoerentă fraternitate.

Reacția contra Establishmentului neoliberal în Statele Unite ale Americii, împotriva societății gaulliste în Franța sau în răspăr față de moștenirea nazistă contribuie la emergența unei mișcări de stânga. În Europa de Est, lucrurile stau diferit: Establishmentul fiind de stânga, revolta rareori capătă dimensiuni marxiste. Pe de altă parte, ar fi oportun să ne întrebăm, în acest moment, în ce măsură această dimensiune politică a obturat un dialog între Rebelii din Est și cei din Vest? Cum influențază diferența politică?

Paul Berman menționează un exemplu foarte interesant- cel al lui Vaclav Havel. Acesta a participat, în calitate de personalitate teatrală, la o serie de manifestări ale underground-ului new yorkez al anilor 1960. El a fost invitat la prestigiosul festival Shakespeare din New York, unde a participat cu piesa The Memorandum. Mai important de precizat este faptul că el a fost martor al mișcării studențești din Columbia din 1968[69]. Astfel, el a importat ulterior câteva dintre elementele contraculturii protestatare americane în contracultura americană, fiind inspirat de către mișcările prezente aici : ''The atmosphere of that time very much inspired me, influenced me,'', declară el într-o vizită ulterioară, din 1990 despre experiența sa din 1968[70]. În mod particular, el subliniat că a fost fascinate de modalitatea de protest împotriva Establishmentului și a vechilor structuri sociale[71]. Pe de altă parte, într-unul din eseurile sale politice, Havel nuanțează puțin lucrurile cu privire la dialogul de idei politice între Est și Vest : « Vus de l’extérieur, les dissidents semblent constituer une sorte d’enclave microscopique et assez curieuse- car curieusement radicale- au milieu d’une société monolithique, et qui se manifeste de façon totalement différente. » [72]. Fiind participant al contestației în ambele blocuri ideologice, poziția lui problematizează într-un mod transnațional scopul acestor proteste.

Mișcarea contraculturii, la fel ca și cea a disidenței, se distinge de varianta vest-europeană din prisma refuzului utopiei. Havel precizează că lecția totalitarismului i-a învățat pe intelectualii din lumea comunistă să fie sceptici la orice fel de proiect totalizator, care este, de altminteri, foarte captivant în Europa de Vest: „ce court-circuit de la pensée- nous sont fournis par l’Histoire: par à Marat, Robespierre, Lénine, Baader ou Pol Pot”[73]. Scepticismul la care face referință Havel nu are nicio legătură cu curentul anglo-saxon, puțin recepționat în Europa Centrală și de Est[74], ci un scepticism eroic, care se naște pe baza lucidității refuzului utopiei de orice tip. Astfel, putem înțelege de ce dimensiunea politică a contraculturii a avut o receptare foarte restrânsă, în mod special după 1968. În momentul în care socialismul cu față umană și-a dovedit falimentul, interesul intelectualilor se răsfiră înspre alte nișe, prezentate în abordarea regională: estetism, societate paralelă sau naționalism. Aceste teme vor fi puternic explorate în contracultură sau în emanațiile ulterioare ale acesteia.

Totodată, Havel consideră că backgroundul cultural poate influența și alte elemente ale contraculturii, generând hibridizări. El dă exemplul pacifismului și al ecologiei: în Europa de Est, aceste concepte, chiar dacă sunt prezente, ele sunt golite de orice semnificație reală. De exemplu, structuri precum „pace între popoare” sau „dezarmare nucleară” sunt prezente, dar nu au priză la public deoarece fac parte din limbajul de lemn. În schimb, în Europa de Vest acestea pot schimba în mod real societatea spre un țel mai bun. În eseul La politique est consciente ,el pornește de la o interesantă etimologie a cuvântului grunt (fermă, pământ, dar și fundament), venit pe filieră germană în limba cehă, el susține o reîntoarcere înspre valorile perene, înspre logos în detrimentul lui techné (venind pe o clară filiație culturală heideggeriană). Contestarea lui Havel, de data aceasta în sens filosofic, nu politic, este direcționată împotriva oricărei forme de putere birocratică și anonimă[75]. Într-o altă formă conceptuală, dar venind dintr-o perspectivă marxistă (Școala de la Budapesta), Gaspar Miklos Tamás propune conceptul de post-fascism, tocmai pentru a defini spectrul larg al totalitarismului. Putem observa că un interes recurent în Europa Centrală și de Est pentru explicația globală a totalitarismului și încercarea de a trasa un dialog. Desigur, în Europa Centrală și de Est au existat numeroase alte facțiuni și școli filosofice care s-au preocupat într-o formă sau alta de revizuirea marxismului, prin preluarea și lectura unor texte din Școala de la Frankfurt. Pe de altă parte, aceste grupuri de gândire nu au influențat foarte mult dinamica contraculturii în Europa de Est, aceste chestiuni fiind discutate în grupuri restrânse. Cea mai mare frică a cadrelor nu era muzica rock, ci aceste idei neomarxiste, care amenințau stabilitatea unui sistem post-stalinist. Într-un sistem șubred, reforma este periculoasă. Vaclav Havel mai explică cum nevoia de utopie a resuscitat în permanență interesul pentru comunism, chiar dacă realitatea dovedea falimentul unui astfel de proiect:

„je ne peux m’empecher de penser que le péril qui menace la culture occidentale vient moins des missiles SS-20 que de la culture occidentale elle-meme. Quand un étudiant gauchiste francais m’a dit une fois, avec un accent d’enthousiasme sincère, que le Goulag était le prix qu’il fallait payer pour les idéaux du socialisme et que Soljénitsyne n’est qu’un individu aigri, j’ai été pris d’une profonde nostalgie. L’Europe n’est-elle donc vraiment pas capable de tirer la leçon de sa propre histoire ?[76]

Concluzii.

Contracultura a contribuit la alegerea și cernerea unor alte valori. Rămâne discutabil în ce măsură acestea sunt cele mai bune. Trebuie să conștientizăm faptul că această mișcare marchează o criză, o criză ce a existat la nivel transnațional și care și-a format propriile ei răspunsuri, uneori ad-hoc. Dacă în America, contracultura protesta împotriva unui stat tot mai intruziv, care promova false valori, în Europa parizienii protestau împotriva unui sistem școlar, universitar și social învechit, reprezentat prin excelență de Charles de Gaulle. Trebuie să precizăm limpede: toate protestele ulterioare își revendică, metodologic sau identitar, resursele din cadrul contraculturii anilor 1960. Nu putem înțelege corect sit-ins-urile din Place de la République din aprilie 2016 fără a face apel la experimentele similare pariziene și americane ale anilor 1960. În egală măsură, protestele din Europa de Est se revendică în surdină cu contracultura. Mă refer strict la ideea de protest, de occupy (ocuparea universităților din Cluj-Napoca și București în 2013), protestul pașnic (Roșia Montană, Protestele Februarie 2017), protestul prin vestimentație (prezent de pildă, în ampla mișcare Czarny Protest din Polonia, 2016) sau asocierea cu un anumit eveniment muzical (Protestele Colectiv). Toate aceste mișcări își au originea în nebuloșii ani 1960. Singura diferență este faptul că astăzi, prin Internet comunicarea este net diferită. Fără urmă de îndoială, scopurile sunt diferite, însă anii 1960 aduc, ca noutate, un alt tip de protest: pașnic, non-violent, dar ferm.

Această lucrare dorește să urmărească raportul dintre contracultura est-europeană și cea vest-europeană. Pe viitor, o abordare regională comparativă ar putea oferi o perspectivă mult mai clară asupra variațiilor acestui „spectru”. În paralel, ar fi utilă o aprofundare a acestui subiect prin analizarea unui punct de vârf al acestui fenomen: 1968, atât în Europa de Vest, cât și în Europa de Est.

Surse primare.

1. Aron, Raymond. 1968. La révolution introuvable. Réflexions sur les événements de Mai, Paris: Edition Fayard, Collection En Toute liberté.

2. Havel, Václav. 1997. Viața în adevăr. Traducere și postfață de Jean Grosu. Prefață de Andrei Pleșu, București: Editura Univers.

3. Havel, Václav.1991. Open Letters :Selected Writings 1965-1990. New York : Alfred A. Knopf.

4. Havel, Václav.1986. Politics and Conscience. Stockholm :Rowohlt Verlag.

5. Michnik, Adam. 1993. The Church and the Left. Chicago : University of Chicago Press.

6. Miłosz, Czesław. 1969. Widzenia nad Zatoką San Francisco (A View of San Francisco Bay); Paris: Instytut Literacki.

7. Interviuri personale cu Mircea Florian și Marcela Saftiuc.

Metodologie :

1. Bayly, Christopher. 2006. AHR Conversation : On Transnational History in American Historical Review 111.

2. Conrad, Sebastian. 2015. Global Geschichte. Eine Erfuhrung. Munich: C.H. Beck Verlag.

3. Delacroix, C. Dosse, F. Garcia P and Offenstadt N. 2010. Historiographies. Concepts et debats. Follio Gallimard.

4. Iriye, Akira. Saunier, Pierre-Yves. 2009. The Palgrave Dictionary of Transnational History. New York : Palgrave.

Surse secundare:

1. Berman, Paul. 1999. Les revoltes de 1968. Une fraternité incohérente, in Francois Fejto, J.Rupnik, Le Printemps tchecoslovaque 1968. Preface de Vaclav Havel. Paris: Editions Complexe.

2. Berman, Paul.1996. A Tale of Two Utopias : The PoliticalJourney of the Generation of 1968. Norton : New York.

3. Bischof, Gunther, Karner, Stefan and Ruggenthaler, Peter. 2010. The Prague Spring and the Warsaw Pact Invasion of Czechoslovakia in 1968, Plymouth: Rowman & Littlefield Publishers Inc.

4. Berindei Mihnea. Andreescu, Gabriel. 2016. Scrisori catre Radio Europa Libera. Vol.II, Iasi :Editura Polirom,.

5. Caute, David. 1968. Sixty- Eight. The Year of the Barricades, London:Hamish Hamilton.

6. de Waresquiel, Emmanuel. 2004. Le siècle rebelle. Dictionnaire de la contestation au XXe siècle. Paris : Larousse.

7. Delannoi, Gil. 1990. Les années utopiques 1968-1978, Paris :Editions la Découverte.

8. Falk, Barbara.2003.The Dilemmas of Dissidence in East-Central Europe. Budapest :CEU Press.

9. Fields, Belden. 1984.French Maoism, The 60s without apology, Minneapolis: University of

10. Minnesota Press.

11. Frei, Norbert.2008.1968. Jugendrevolte und globaler Protest. Munchen : Deutscher Taschenbuch Verlag.

12. Horn, Gerd-Rainer. The Spirit of ’68. Rebellion in Western Europe and North America, 1956-1976. Oxford : Oxford University Press.

13. Klimke, Martin and Joachim Scharloth (ed.). 2008. 1968 in Europe: A History of Protest and Activism, 1956-1977, Palgrave Macmillan Print.

14. le Goff, Jean-Pierre. 1998. Mai 68. L’héritage impossible. Paris : La Découvre.

15. Markovic, Dragan R.1985. ’68 : Studentski bunt i drustvo.Belgrad : SSO Srbije.

16. Ramet, Sabrina P. 1995. Social Currents in Eastern Europe. The Sources and Consequences of the Great Transformation, Second Edition, Durham and London: Duke University Press.

17. Robert, Frédéric. 2012. L’Amérique des années 60. Paris : Michel Houdiard Editeur.

18. Roszak, Theodore. 1969. The Making of a Counterculture, Reflections on the Technocratic Society and its Youthful Opposition. New York: Anchor Books, Doubleday and Company Inc.

19. Ryback, Timothy. 1990. Rock around the Bloc: A History of Rock Music in Eastern Europe and the Soviet Union, New York.

20. Stuart-Hughes, H. 1988.Sophisticated Rebels :The Political Culture of European Dissent. 1968-1987. Cambridge, MA : Harvard University Press.

21. Tismaneanu, Vladimir (ed.).2011. Promises of 1968. Crisis, Illusion, and Utopia. Budapest : Central European University Press.

22. Zancarini-Fournel, Michelle. Artières, Philippe. 2015. 68. Une histoire collective (1962-1981). Paris: Editions La Découverte.

[1] Theodore Roszak, The Making of a Counter Culture, Anchor Books, Doubleday and Company, Inc. , Garden City, New York, 1969.

[2] Prin istorie globală (global geschichte) dorim să urmărim în ce măsură un fenomen este sincronic, individual sau împărtășit într-un spațiu comun. A se vedea perspectiva lămuritoare a lui Sebastian Conrad, Global Geschichte. Eine Einfuhrung, C. H. Beck Verlag, Munchen, 2013.

[3] Adrian Nicolau, Introduction. La construction d’une nouvelle identité sociale in Adrian Nicolau (ed. ), La vie quotidienne en Roumanie sous le communisme, Préface de Serge Moscovici, Edition L’Harmattan, 2008, p. 29.

[4] Edward P. Thompson, The Making of the English Working Class, London, 1963.

[5] Clifford Geertz, The Interpretation of Cultures. Selected Essays, New York University Press, 1973.

[6] Michel Foucault, Surveiller et punir. Naissance de la prison, Editions Gallimard, Paris, 1975.

[7] Michel Foucault, Histoire de la folie à l’âge classique. Folie et déraison, Editions Gallimard, Paris, 1972

[8] Emanuel Le Roy Ladurie, Montaillou, sat occitan de la 1294 până la 1324, Editura Meridiane, București, 1992.

[9] „believing, with max Weber, that man is an animal suspended in webs of significance he himself has spun, I take culture to be those webs, and the analysis of it to be therefore not an experimental science in search of law but an interpretative one in search of meaning”, Clifford Geertz, op. cit. , p. 5.

[10] „As interworked systems of construable signs (what, ignoring provincial usages, I would call symbols), culture is not a power, something to which social events, behaviours, institutions, or processes can be causally attributed; it is a context, something within which they can be intelligibly- that is, thickly- described”, ibid. , p. 14.

[11] Ibid. , p. 21.

[12] Sabrina Ramet, Rocking the State : Rock Music and Politics in Eastern Europe and Russia, Westview Press, Boulder, SUA, 1994 et Timothy W. Ryback, Rock Around the Bloc : A History of Rock Music in Eastern Europe and the Soviet Union, Oxford University Press, 1990.

[13] East Central Europe (4/2011).

[14] W. J. Risch (ed. ),Youth and Rock in the Soviet Bloc, Lexington Books, Langham, USA, 2015.

[15] Stefan Borbély, Visul lupului de stepă, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1999 și Homo Brucans și alte eseuri, Editura Contemporanul, București, 2011.

[16] Adi Dohotaru,Anii 1960: mișcări contestatare în SUA, pref. Ovidiu Pecican, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008.

[17] Mihail Vakulovski, Portret de grup cu generația optzeci (Poezia), Editura Tracus Arte, 2011.

[18] http://www. etymonline. com/index. php?term=counter&allowed_in_frame=0 , accesat la data de 7. 11. 2015.

[19] Theodore Roszak, op.cit. în Technocracy’s Children: “under the technocracy we become the most scientific of societies; yet, like Kafka’s K. , men throughout the developed world become more and more the bewildered dependents of inaccessible castles wherein inscrutable technicians conjure with their fate”, p. 13.

[20] ”pour eux, il y a des jeunes, pas une jeunesse”, Philippe Artieres et Michelle Zancarini-Fournel, 68- une histoire collective,La Decouverte Poche, Paris, 2008.

[21] ”la guerre qu Vietnam a été, en France, à l’origine d’une mobilisation multiforme qui a reprénté un espace de convergence d’intervention de la gauche et de l’extreme gauche, essentiellement entre 1965 et 1968”, ibid. , p. 39.

[22] Ibid. , p. 49-55.

[23] Ibid. , p. 224-248.

[24] Ibid. , p. 405.

[25] Ibid. , pp. 76-79.

[26] „le retour à Marx” de Louis Althusser, ibid. , p. 127 et „le retour à Freud de Jacques Lacan”, ibid. , p. 128.

[27] Ibid. , p. 63-66.

[28] Ibid. , p. 57-60.

[29] „la minijupe traduit un moment de création d’une forme à fort pouvoir de perturbation esthétique en ce qu’elle donne à voir le corps, et réussit pourtant à devenir à la fois un vêtement courant et le symbole du renouveau esthétique de la décennie », ibid. , p. 75.

[30]

[31] Ibid. , p. 532.

[32] Ibid. , p. 750-752.

[33] Michel Trebitsch, Marcuse, cet inconnu dans Les circulations de la pensée critique de 1956 à 1968, G. Dreyfus-Armand, R. Frank, M-F. Lévy, M. Zancarini-Fournel (ed. ), Les années 1968 les temps de contestation, Editions Complexe, 2000, p. 72.

[34] „ils reviennent au pré-marxisme, au socialisme utopique, ils oublient un siècle d’histoire”, Raymond Aron, La révolution introuvable. Réflexions sur les événements de Mai, Edition Fayard, Collection En Toute liberté, 196 p. 14.

[35] „ les révolutionnaires trotskystes, maoistes et autres, peuvent eventuellement détruire, mais ils ne peuvent pas refaire un ordre”,ibid. , p. 28

[36] „la civilisation occidentale moderne a perdu le consensus religieux”, ibid. , p. 46

[37] Ibid. , p. 34.

[38] Ibid. , p. 53 dar și „ Dans tous les pays, une fraction (…) se révolte contre l’Establishment. Admettons, par hypothèse, que les étudiants tchèques, réclamant la liberté, ne diffèrent pas des étudiants allemands, américains ou français enthousiastes de Mao ou de Fidel Castro –bien que, a mes yeux, une telle assimilation traduise un nihilisme, un mépris de ces jeunes gens je me refuse a partager (…) les étudiants des pays de l’Est réclament des libertés qui leur sont refusées cependant que les étudiants de l’Ouest ont conscience de l’inefficacité, pour changer le monde, des libertés dont ils jouissent. ”

[39] Jean-Pierre le Goff, Mai 68. L’héritage impossible, La Découvre, Paris, 1998, p. 23.

[40] „ la prolongation de la scolarité et le passage à l’université accroissent le temps de l’instabilité entre le moment ou l’on quitte la famille et celui ou l’on parvient à une stabilité professionnelle ”, Jean-Pierre le Goff, Mai 68 : l’héritage impossible, La Découverte, 1998, p. 33.

[41] Aron, op. cit. , p. 67, ibid. , pp. 43-70.

[42] Allan Bloom, Criza spiritului american. Cum universitățile au trădat democrația și au sărăcit sufletele studenților, Cuvânt înainte de Saul Bellow, Traducere de Mona Antohi, Editura Humanitas, București, 2006.

[43] „Au sein de la nébuleuse révolutionnaire, un terme semble résumer la vision de la période : celui de fascisme. ”, ibid. , p. 189.

[44] Ibid. , p. 397.

[45] De exemplu, cum apare în David Crowley and Susan E. Reid, Pleasures in Socialism. Leisure and Luxury in the Eastern Bloc, Northwestern University Press, Evanston, Illinois, 2010.

[46] http://www. etymonline. com/index. php?term=dissident , accesat la data de 7. 10. 2015.

[47] „une mouvement d’opposition au régime soviétique, en URSS, de 1965 à 1985” Emmanuel de Waresquiel, Le siècle rebelle. Dictionnaire de la contestation au XXe siècle, Larousse, 2004, p. 248.

[48] Thomas Cushman, Notes from Underground: Rock Music Counterculture in Russia, State University of New York Press, Albany, 1995.

[49] Sabrina P. Ramet, Social Currents in Eastern Europe. The Sources and Consequences of the Great Transformation, Second Edition, Duke University Press, Durham and London, 1995, p. 236.

[50] Vladimir Tismăneanu, Despre comunism. Destinul unei idei politice, Editura Humanitas, București, 2011.

[51] De exemplu, în volumul colectiv Socialist Escapes (Cathleen M. Giustino, Catherine J. Plum and Alexander Vari (ed. ), Socialist Escapes. Breaking Away from Ideology and Everyday Routine in Eastern Europe, 1945-1989, Berghahn Books, New York, 2013) se prezintă modalitățile controlate de către Stat de relaxare și de petrecere a timpului liber. Studiul lui David J. Tompkins arată faptul că festivalele muzicale erau controlate în Germania de Est și Polonia.

[52] Interviu personal Cserey Csaba, Cadre generale, întrebarea 1. 4.

[53] Interviu personal cu Mircea Florian, întrebarea 3.

[54] http://fresques. ina. fr/jalons/fiche-media/InaEdu01222/jean-paul-sartre-a-billancourt-en-1970. html ,

[55] Dictionnaire Philosophique de l’Université de Stanford : http://plato. stanford. edu/entries/sartre/#Pol , acc. le 21. 05. 2016.

[56] Une approche bien plus explicative est présente dans l’ouvrage de René Rampnous, Sartre pas à pas, Editions Ellipses, Paris, 2011.

[57] Numărul Liberation din 15 iulie 1954, Jean-Paul Sartre, La liberte de critique est totale en URSS, disponibil online la http://expositions. bnf. fr/sartre/grand/191. htm , accesat la data de 21. 05. 2016

[58] Ibid.

[59] J. P. le Goff, op. cit.

[60] Phillipe Artière et Michelle Zancarini-Fournel, op. cit. , p. 128.

[61] Ibid. , p. 129.

[62] „la formation de nouvelles organisations dépend d’une critique plus profonde, traduite en actes. Il s’agit a rompre complètement avec l’idéologie”, L’Internationale Situationniste, n. 6, aout 1961.

[63] Ibid. , p. 185.

[64] Guy Debord, La société du spectacle, Editions Buchet-Chastel, Paris, 1968.

[65] Phillipe Artières, Michelle Zancarini-Fournel, op. cit. , p. 186.

[66] Ibid. , pp. 190-191.

[67] „A Bill to destroy the Communist party as a political and legal entry in the United States became law today”, Joseph A. Loftus, Eisenhower signs red control bill, citing protection, 25 august 1954, The New York Times.

[68] Frédéric Robert, Presse Underground Contestataire dans l’Amérique des années 60, Michel Houdiard Editeur, 2012, p :74.

[69] Paul Berman, Les revoltes de 1968. Une fraternite incoherente, in Francois Fejto, J. Rupnik, Le Printemps tchecoslovaque 1968. Preface de Vaclav Havel, Editions Complexe, 1999, p. 267.

[70] Sara Rimer, Upheaval in the East, 23 February 1990, The New York Times, disponible en ligne http://www. nytimes. com/1990/02/23/world/upheaval-in-the-east-czechoslovakia-havel-takes-manhattan-an-isle-of-luncheons. html , acces le 23. 05. 2016.

[71] Ibid. , dar și Columbia University Record, 2 martie 1990, Vol. 15, No. 17, disponible ne ligne : http://www. columbia. edu/~js322/nyl/1990/havel-cu. html, 23. 05. 2016.

[72] Vaclav Havel, L’anatomie d’une réticence, în Vaclav Havel, Essais politiques, Textes réunis par Roger Errera et Jan Vladislav, Calmann-Lévy, 1990, p. 192.

[73] Ibid. ,p. 201.

[74] Ibid. , p. 202.

[75] „ cette tache consiste a faire front à l’automatisme irrationnel du pouvoir anonyme, impersonnel et inhumain des idéologies, des systèmes, des appareils, des bureaucraties, des langues artificielles et des slogans politiques ; à résister à chaque pas et partout, avec vigilence, prudence et attention, mas aussi avec un engagement total ”, Vaclav Havel, La politique et la conscience, ibid. , p. 243.

[76] Ibid. , p. 242.

(articol disponibil în egală măsură pe https://asphilohistoriss.files.wordpress.com/2017/07/revista-philohistoriss-nr3-iunie2017.pdf )

îi citesc cu interes sau îmi sunt dragi

Arhivă blog

About Me