Alice,

eram în Londra, și dintr-o dată, mi-ai scris un mesaj condensat. Eram uimit de literele telefonului, buchisite cu tot felul de înflorituri victoriene, întorsături de raze și de-o politețe ce sigur nu venea din zona mea. M-am speriat, mi-am ascuns ceasul, mi-am verificat ochelarii și într-un final, am văzut ora. Știai că sunt în British Library și ai venit după mine urmărindu-mi mișcarea de după fiecare colț, cuibărindu-te între gândurile mele.

între coridoarele ce duceau la metrou, mi-ai deschis ușa către un bar secret. Alice, știam că erai o muză ce dorea să fie și ea o hipseriță londoneză, că veneai și tu de prin est, dar sincer să fiu, nu mă așteptam ca tu să cunoști barurile din metrou. Locurile acestea de obicei miros a urină stătută, nu-mi plac deloc pentru că-mi amintesc de Pista Bacsi, acel om care povestea atunci cu atâta inimă despre cum s-a iubit cu o vacă. 

între coridoarele ce duceau la metrou, Alice, mi-ai deschis ușa către un bar secret. Totul se petrecuse incredibil de rapid: mă întrebam de ce ai purta pantaloni scurți în mijloc de februarie. Mi-ai mai oferit, cu politețe, acea sticlă pe care scria „Bea-mă!”-și mi-ai spus că pielea ta se va întinde până la marginile Doverului. Oricum, stâncile albe și degetele tale aveau aceleași culori. Încercam să-ți disting trecutul- știam că ai fost la Ibiza și cândva, ți-ai pierdut calmul printre palmierii de serviciu. 

așteptam amândoi să ajungem la Calais, deși gândurile și ochii tăi albaștri mai trăgeau după tine această țară. Îmi spuneai că nu am cum să mă înec- dacă aș fi sărit în apă, l-ai fi trimis pe domnul Omidă pentru ca să-mi dea un fum. Un fum ca să-mi lungesc gâtul până la nori, în timp ce feribotul călătorea în acea strâmtoare. Nu, știam că nu aveam cum să pier în spuma alb-murdară a Doverului.

în orice caz, totul se întâmplase enorm de repede. mi-ai spus povestea ca unui copil de opt ani: pescărușii zburau în jurul feribotului pentru a ne confirma că am pornit în cel mai fabulos drum. Acel frumos drum pe care l-ai încheiat dormind la Calais. printre vorbele tale ieșite în timp ce sporovăiai la marginea sticlei, mi-ai spus că vrei să mă conduci doar până pe plajă. Nu doreai să mai vii prin Paris pentru că-mi spuneai, cu un ciudat accept că te temi de marile orașe în care nu știm tuneluri secrete.

atunci, îți spusesem: eu locuiesc acolo, dar poveștile mele vin mai dinspre est. nu-ți păsa- ochiul tău insular își spunea sieși ce trebuie să creadă.

de aceea, revin: iepurele majordom ne-a așteptat pe oxford road, între cele două clădiri ce miroseau a cafea ieftină. Mi-ai spus că în Anglia, cafeaua e proastă, iar ceaiul negru e bun. Te-am aprobat, iar tu ai zâmbit molcom. îți spuneam că apele îți topesc sufletele atunci când treci dincolo de Europa- iar tu îmi spuneai că visez prea mult la aceste pământuri. 

abia atunci mi-ai spus secretul tău, alice: tu devorai texte arabe și erai capabilă să stăpânești magia de dincolo de cuvânt. Porneam în jocul nostru de la un oraș, iar vocea ta se întindea dincolo de plapumă, mai departe de camera de câțiva metri pătrați, mai departe de calais, exact ca în jocul de mai sus. când spuneam, spuneam tot.