Sâmbătă la amiază, o liniște de mormânt se așternea pe străzile din zona Bastille. Cu câteva ore înainte, avuseseră loc atentatele în care și-au pierdut viața peste 100 de oameni. Cu toate acestea, oamenii nu erau încă lămuriți de ceea ce s-a întâmplat cu o seară înainte. Desigur, în era digitalului, fiecare a aflat de eveniment, dar desfășurarea exactă a evenimentului cumva părea să fie absentă. Zona este una destul de șic și atrage mulți turiști în fiecare week end. Nu se știa decât că au avut loc câteva atentate, că armata a blocat străzile, că școlile au fost închise și că a fost instituită starea de urgență. Confuzia merge chiar mai departe: turiștii credeau că nu mai pot ieși din țară, după ce Francois Hollande a declarat, ca granițele să fie închise. Decizia, realizată oarecum pripit, a fost rapid corectată de către Președintele Francez: cetățenii vor fi doar verificați la graniță.

Lumânări în semn de omagiu.
Între timp, parizienii se mobilizează: devin solidari cu familia victimelor și se depun flori la locul unde au avut loc atacurile. Există o mare diferență între discursul mediatic și situația reală de pe stradă. În timp ce toate posturile de televiziune emit informații noi despre anchetă și discursurile politice ce urmează acestor atacuri, străzile pariziene sunt aproape pustii. Instituțiile publice sunt închise, teatrele și cinematografele nu-și primesc obișnuiții clienți, iar restaurantele sunt aproape goale. Majoritatea oamenilor ies pe stradă doar pentru a cumpăra strictul necesar de la supermarketurile deschise. Alerta autorităților este maximă: sâmbătă seara de exemplu, întreaga zonă a Turnului Eiffel a fost izolată, de teama unui posibil atac. Alarma s-a dovedit a fi falsă, vestea nu a fost dată publicității, tocmai pentru a nu stârni panica. În aceste zile, datorită „stării de urgență”, statul francez poate controla presa.



Ce știm?

Până în momentul de față din cauza atentatelor, au murit 129 de persoane, iar alte 100 sunt în situație critică. Trei echipe au atacat câteva puncte distincte ale Parisului, în decurs de o jumătate de oră. De ce au ales tocmai aceste locații? Pe lângă faptul că acestea sunt frecventate de către mulți oameni vineri seara, teroriștii s-au aflat în cadrul unui neajuns: serviciile de informații au avut bănuiala unor posibile atacuri vineri. În schimb, nu se știa unde. Trebuie să precizăm: în Paris, după momentul Charlie Hebdo, așa zisele „nivel de alertă” sunt destul de frecvente și populația s-a obișnuit cu aceste măsuri. Cu alte cuvinte, instituțiile sunt păzite cu atenție, armata apără marile gări și toate punctele-cheie ale Parisului (turnul Eiffel, Luvru, etc.). În această situație, teroriștii ar fi riscat destul de mult dacă ar fi acționat în gări (care vineri seara sunt excesiv de aglomerate). Singura variantă plauzibilă a fost cea a ocupării unor săli de spectacole sau întruniri (Bataclan, Stade de France) și a acțiunii directe în stradă (Voltaire, Charonne).

Școlile, muzeele, piețele și bibliotecile sunt închise.
Cum reacționează Franța?

Dincolo de reacția de solidaritate inerentă pe care parizienii au adoptat-o încă din primele ore ale conflictului, nu putem să nu sesizăm un lucru foarte interesant. Dacă în cadrul atentatelor Charlie Hebdo deviza a fost Je suis Charlie („Eu sunt Charlie”- cu înțelesul „oricine poate fi victimă”), de data aceasta este „Pray for Paris”. De ce este surprinzător? Spre deosebire de România, Polonia sau Rusia, unde religia ocupă un loc important în societate, în Franța aceasta este aproape absentă. Rar se face referire la rugăciune. Se evită acest termen datorită unei moșteniri mai ample privitoare la ateism, ce vine din timpul Revoluției Franceze din 1789. Reîntoarcerea la valorile tradiționale este făcută dintr-un impas. Politica de integrare a minorităților a eșuat lamentabil. Primul-ministru Manuel Valls declara acum câteva săptămâni că Franța este confruntată, de facto, cu o situație de apertheid (discriminare puternică) în regiunile marginale ale Parisului, numite banlieue. Cu alte cuvinte, valorile franceze și deviza „liberté egalité fraternité” și-a dovedit ineficiența în cadrul integrării imigranților.
Nu e de ignorat nici atitudinea liderilor politici față de atentate. Pentru prima dată Nicolas Sarkozi, Francois Hollande și lidera extremei drepte, Marine Le Pen, adoptă același discurs. Cei trei vorbesc despre o declarație „de război” și de actul de „barbarie” realizat de către teroriști. Ceea ce puțini francezi știau (sau conștientizau) este faptul că Franța este angajată într-o serie de conflicte destul de controversate: Mali (Africa) sau Siria (Orientul Mijlociu). De aici provine și „supărarea” teroriștilor: pe terenul propriu, ei se găsesc în imposibilitatea de a lupta cu o armată profesionistă, care poate ucide ușor mii de oameni. Astfel, aduc războiul în stradă, în capitală, în Europa.

Să ne temem?

Acest tip de atac nu este nici primul, nici ultimul. Chiar și cu mult timp înainte de 9/11, mișcări teroriste au existat. În secolul XIX, anarhiștii ruși au asasinat un țar. În anii 1970, Germania de Vest era înspăimântată de o grupare teroristă numită Fracțiunea Armata Roșie (RAF). Ei asasinau lideri politici, diplomați sau organizau atentate. Pentru independența Irlandei de Nord mișcarea IRA a organizat numeroase atentate în anii 1960-1970. Ce deosebește atacul de acum este faptul că este realizat în numele religiei. Fundamentalismul și mișcările radicale au existat pe tot parcursul secolului XX, dar atacurile se realizau fie în numele revoluției proletare (mișcări de stânga) fie în virtutea independenței (mișcări de emancipare națională). Astăzi, doar justificarea este diferită.
Ce a rămas neschimbat de la începutul mișcărilor teroriste este un singur lucru: șocul mediatic. Indiferent că vorbim despre anarhistul rus sinucigaș de acum 140 de ani, de irlandezul care plănuia atacuri cu bombe în Londra sau de fundamentalistul islamic de astăzi, interesul lor este de a căpăta vizibilitate. De a fi citit pe primele pagini ale ziarelor. Un atac terorist nu este considerat a fi reușit decât dacă este cunoscut imediat de către toată lumea.

Gestul corect este de a nu oferi decât atenția necesară atentatelor, pentru propria siguranță. Cu alte cuvinte, să ne rugăm pentru morții Parisului, dar să ne amintim și de atentatele din Beirut, Egipt și alte colțuri ale lumii care nu au „șansa” de a fi o capitală europeană. În fond, viața unui om este aceeași, în România, Franța sau Siria. 
Un produs Blogger.

îi citesc cu interes sau îmi sunt dragi

Arhivă blog

About Me

Fotografia mea
complex, uneori calculat.