I. rațiunea

cum te dai jos din tren clădirea își înșiră cărămizile ca și cum ar fi treisprezece rânduri paralele.treisprezece rânduri paralele care se întind de-a lungul privirii tale.

dincolo de mâncărimile pe care scaieții din jurul pereților 

ți le-ar da precum trei ace înfipte în retina firavă, ce abia mai percepe trei culori pătate,

cam la 32 de kilometri de cel mai apropiat oraș natal al tău 

cam pe unde încep munți și se nasc câmpii și pe unde oameni cad cu căruțele în șanț pentru ca mai apoi să mintă în birtul comunal că de fapt au avut vedenii,

cam pe acolo te dai jos, la ultima stație

povești cu sate bântuite am mai auzit noi, ziceau poeții supărați 

poezii și filme, cam toate cu aceasta se mănâncă, ți-ar reproșa regizorii

dacă te-ai hotărî să citești micile indicații pe care ți le spun

în fața unui cenaclu cu oameni serioși și citiți.

privirea ta stă tâmpă pe propteala cișmelei unde moșul tău își lega calul ca să-și aștepte fata venită de la școala unde ar fi învățat să deseneze cai și flori și panseluțe și plachete frumoase

greșesc povestea,scuză-mă

moșul tău n-a lăsat-o pe fată să mai meargă la școli înalte de oraș

-oricum, propteala cișmelei stă acolo în fața ochiului tău între scaieții care-ți zgârie finuț cea mai limpede culoare de verzui

și gara cu treisprezece rânduri de cărămidă numărate și scrise de arhitecți ce au sărit din capetele orășelelor cu iz vienez

îți imaginezi puțin cerul albastru ca și fereastra de skype în care norii nici măcar nu-și mai au rostul 

și dedesubtul lor gara cum se întinde până dincolo de trenuri sub care verii tăi își ascundeau pachete de țigări

te muți în spatele ei, pe un drum prăfuit

prăfuit și pelticit 

pelticit și împleticit de țiganii care ți-au mâncat toate fructele pe care le cultivi în pământ în fiecare primăvară

fă tu jocul acesta: le dai bătaie și le dai mâncare

cu ei ai vrea să chefuiești ca-n filme, însă vremurile alea au trecut-

te duci pe drumul prăfuit din care mai vezi o casă în care sună un radio ucrainean în care se aud știri lejere 

te mai duci puțin

 timp în care îți povestesc eu cum stau înșirate gardurile vii 

ca niște soldați ce-i împușcăm dimineața pe răcoare

deja vezi șoseaua 

șoseaua galbenă de atâta albastru din cer 

te pui pe drum și-ți focalizezi bine de tot ca la piață obiectivul

bați asfaltul cu piciorul până râzi de tine

așa sunt satele astea de pe la noi, cu asfalt tare; 

nu mai credem în pășuni și în minuni

nici în georgice și bucolice

mai chefuim în cafeneaua culturală de la colț

aplicăm proiecte și mergem în străinătate kulfoldon arbeit macht frau

dacă nu reușești să ții pasul, ține-te de perete, ca atunci când bei până dimineața și nu mai poți duce piciorul stâng acasă

dacă vrei stai pe lavița asta unde babele tale îți pișcau obrajii până te ascundeai sub fustele mamei până trecea năpasta

II. impresia

reducem puțin cadrul- e o clădire portocalie pe care poți s-o vezi și pe google maps

îți poți imagina același albastru cer de skype și sub el un acoperiș mediocru de roșu

și flori

flori cum numai pe străzi laterale mai poți vedea la femei care le țin în case pline cu fluturi

-nu mai complicăm povestea-

auzi din depărtare cum pușcă de asfalt palma pe o melodie pe care doar moșul meu o mai cânta

fele apă, fele borviz, ca să fenteze bețivii de dincolo de gard

melodiile alea pe care ca să-ți închipui

se aud până la gara aia cu treisprezece rânduri de cărămidă

trece prin asfalt

se aude până unde am putea noi să mergem acum 

dar retina ta nu o poate cuprinde 

oricum, îți spun eu să pui vreo trei oameni în fața ta, ca un mărunt joc

unul plânge după nevastă-sa din sudul județului 

altul râde de primul

ultimul ar vrea o mică filosofie la pahar, dar nu mai are bani

astea sunt satele de pe la noi, nu din povești bătrânești,

așa facem în zile de sărbătoare când ne îmbrăcăm frumos și venim mânjiți cu noroi

gătim în bucătăria de vară tot soiul de dichisuri învățate de la bunicile ce au fost slugile grofilor

III. expresia
de data aceasta vezi cum erai mică și-n centrul centrului te ascundeai înainte ca oamenii să-ți facă poză când aveai șepci roșii
dansai dansuri moderne
și nu erai marxistă, cum nu ești nici acum
nici nu te întărâți pe pielea întinsă peste coastele lipsite de intimitate
-mult mai târziu se va întâmpla ultima parte-
peste culorile din retină îți spargi trei cotoroanțe din barul din fața ta
barul în care ți-ai văzut rădăcinile și ochii și pigmenții și porii și tot ce poate veni dintre acele fructe din pământ cu care reușești să furi întreaga planetă
întreaga planetă poți să furi cu acele povești ce cresc
din pământul carbonizat de arme albăstrui închise cu nuanțe de scut medieval

în satele de pe la noi mâncăm carne de porc îmbibată cu vin de mere
doar de sărbători ne liniștim și ne așezăm morții în pământ cu nisip cangrenat
n-o să-ți spun cum ne-am găsit vecinul întins pe jos, liniștit
cum ne vorbeam în limbi străine și necunoscute în timp ce ne reveneam din șoc
-povești de spaimă de întâmplă și în situații mai mărunte-
când, de pildă,
îți faci o poză în fața unui bar cu o muzică tehno ce se aude la radioul scâlciat.

tu poți sta dreaptă, de fapt, poți sta înclinată
ca o trestie cugetătoare ce vrei să devii
cu înțelepciune îți sufulci șorțulețul roșu de colorant și galben de pătat
în spate răcnește bufetul în timp ce trei adolescenți fără tatuaje pe mâini
și fără părinți se joacă biliard
biliard cu bile grele
și cu ochi străvezii
prin care poți să prevezi culoarea
cerului iarna
tu stai, oricum,în prim-plan
așezată în culori castanii ce se răspândesc peste melodiile de acordeon
dinții puțin în strungă ivindu-se printre buzele ce încearcă să zâmbească molcom.

IV.sinteza:
orice vrei să devii poți asta ți-ar fi spus o retorică de liceu
pe care protestatarii o întind pe străzi strigând manipulare manipulare
înainte de asta-ți amintești

în vremuri în care dansezi pe melodii liniștite desculță și ești lăsată tâmpă în mijlocul piesei de oameni care-ți vor da soarele și-și vor lăsa ca fraierii luna din cartier
oriunde poți să vii și orice poți să devii
să-ți lași culorile de noapte între nouă ape mai jos de miercuri sau de joi
sau de marți încolo până la paris
povestea e simplă:
scapi de orice ar însemna aproape sau departe
bătrânii nu ne compătimesc, iar nepoții nu vor scrie disertații despre migrațiile autonome
din locul x în locul y pentru studiul z

deja ne apropiem de culoarul dinspre colț cu aripi demne de zâmbet de mai și de sărbătoare
în care mâncăm și ne împărțim și ne împărtășim poveștile
-dacă deja ți-am plictisit mintea cu proiecții colorate între lobii creierului-
te-ai fi liniștit atunci când apele ar fi curs între mașini
te-ai fi liniștit în măsura în care am fi putut discuta despre drumuri
drumuri care caută cumva trei oameni care să le străbată
să le străbată și să le bată cu o botă cu care cu ochii am fi întins câteva imagini
demne de scris într-un eventual text de dinainte de moartea morților și zâmbetul bețivilor de la colț:

prea ambiguu. pe scurt, dansăm între aripile lebedelor care ne oferă protecție.
mâncăm din carnea  lor cât ne pot da
dintre intestinele lor ticsite cu viitoare icre și îndesate ouă și îndesate idei și indesați copii
printre care le-am fi dat noi niște nume cu origine sănătoasă- nume din patru litere
alese din întâmplare
alese pe alese fără să fi consultat dicționarele pe la pagina cu maraton și marasm împreună.