mi-am împletit coloanele de nervi în așternutul lumii. mi le-am topit în aceeași măsură în care, pe coloanele din Rhodos, stă scrijelit o formă ambiguă, de câine cu cap de om. te-am așteptat în gara de la colțul străzii, de unde negrii își vindeau ochii în fiecare seară întunericului parizian. de fapt, întunericul era dionisiac. parizian era vinul ieftin. pariziană era înghesuiala din metrouri sau angoasa din zilele ploioase. te-am desenat pe retină cu un creion chimic pe care l-am cumpărat de la mâna a doua: o fi fost infectat și m-am ales cu o boală oculară atât de teribilă, că mi-e și teamă să ți-o povestesc. cristalinul ar fi devenit ca o piatră dacă nu aș fi recurs la un mic vicleșug: să-mi topesc puținele nervuri ce mi-au mai rămas intacte pentru ca să pot să te văd dacă ai fi venit coborât de pe piatra cerbului. am ajuns să văd cu ajutorul unor ochelari furați de la un cerșetor care oricum era orb (blestemul lui m-a luat mai târziu, recunosc), am ajuns să îmi vând rând pe rând,  sinapse pentru un bol de mâncare, pentru un pahar de vin, pentru un text academic. da, mai ales pentru texte academice. până când, din mlaștina de linii, a trebuit să tai, să provoc o incizie. am descoperit un băiat flămând, ce s-a rătăcit prin tot soiul de texte derutante și a uitat să mai trăiască. spasmele de câine turbat cu spume la gură aduceau a lovituri sub ceafă dată iepurilor de disecție. grotesc, ce-i drept.

ce-i drept, am învățat rețeta și drumul către acea albastră persoană. deși perdeaua se brodează întotdeauna cu sinapse gri, cu vedenii care de care mai ciudate, în care gândurile sunt extirpate cu forcepsul. de evitat dezechilibrul. o glumă bună, ce încă prinde.