uite, am vrut să vin pe la tine de când eram mic. Dacă m-aș apuca să scriu despre toate filmele (și cărțile mai puțin, dar și ele) care se desfășoară la tine în curte, aș face o listă de cărți mai lungă decât bibliografia de doctorat a unui student la oxford. știi, toți visează la tine. la femeile ce umblă în costum de baie pe străzile care își desfășoară palmierii pe margine, la familia tare fericită din suburbii, la formațiile tare bune care vin din Los Angeles, la flower power, la hippie și tot ce înseamnă California.
recunosc, nu tare m-am îndrăgostit de Paris. cred că știu și răspunsul. nu am crescut cu cărțile lui hugo, nu am prea văzut filmele disney siropoase et.co. hai să-ți spun un mic secret: geografia este aceea pe care noi o citim; există un punct de referință în jurul căruia gravităm, privim și ne mirăm dacă așa este, într-adevăr. și eu parcă am crescut cu imaginea ta, cu muzica ta, cu limba ta și cu frontiera ta.
știi, prin secolul XVIII, coloniștii forțau tot mai mult frontiera către eternul vest, încercând să te descopere. te-au găsit los mexicanos înainte de asta, dar parcă doar unora ai vrut să le dai aur și bucurii izvorâte din mijlocul oceanului Pacific. te-ai cam supărat pe la începutul secolului XX, când un cutremur ți-a cam scuturat falia- San Andreas (uite, un alt joc în care îți apare și-ți este omagiat numele). mi-e și ciudă cum ai adus rând pe rând în toată america noțiunea de nou, cum ai împrăștiat filmul din inima-ți de Hollywood, cum în anii 1960 hippioții cântau ”if you re going to San Francisco”, cum prin anii 1980 veneau Metallica, Guns și alții din suburbiile middle-class ale orașelor tale cu iz de paradis, cum prin 1990 ai oferit seriale ce always se petrec în California.
Mereu și mereu alta, mereu vârful civilizației vestice. și un interesant amalgam de suburbii stricate, de alcatraz, de cholos și chicanos, de mexicani supărați, care știu un soi de Spanglish imposibil de nerecunoscut.
practic, americanii au căutat the West, au mers până când au dat de ocean, dacă ar mai fi fost pământ, s-ar mai fi dus bine mersi până în Japonia pe jos. știi, se simte asta în graiul tău: ai un iz de cheap English, de care un londonez ar râde tare bine, dar în același timp nu ai vocea de țărănoi de Alabama sau East Anglia. Știi, cred că doar imnurile comuniste dedicate lui Stalin te pot întrece la număr; serios, oricine are în playlist măcar o melodie în care să apari. tu și new york. dar în new york sunt puțini americani. prea puțini chiar și pt. america. E un soi de St.Denis mai curățel un pic.

4 drahme au costat sticlele ce stau trântite lângă culorile

ce se topesc în ochiul de sticlă-

pentru câteva minute tot cartierul a venit în mica cămăruță

au cerut toți câte un pahar de bere (și-au îngrădit mâinile jegoase)

din casa vânturilor au venit oameni mai ciudați

am crezut că am un coșmar

/nu poți vedea în lumea reală o fătucă negresă în costum roz/

prea târziu

se urcau pe pereți cocori

veniseră până și vecinele cu flori în mână să înghită până și ultima sorbitură de bere

ușa a ținut vreo 15 minute bune

/s-au strecurat prin gaura cheii, prin vizor, prin conștiință/

Nu am văzut până acum cum cineva poate roade sticla de beție-

verzi focuri arse-

galbene imagini macre pline de culori

pe o melodie ciudată, pentru snobii din Marele Oraș.

scuză-mi scrisul prea apucat, draga mea follia, sunt pe frontul simulat acum și nu am mult timp. aș mai dormi un pic; mâine iar iau ranița și merg în celălalt sat. nu e război, nu sunt decât aplicații; i-am scris și mamei, ca să stea liniștită. Facem doar manevre, ne mai dezmorțim puțin brațele moleșite de spălatul vaselor. Mai sărim, mai respectăm câte o ”aviație la joasă înălțime”, seara mai mergem la femei sau bem din spirtul care ne este destinat pentru a ne bărbieri.


totuși, nu am uitat de tine. ungurul de la mine de pe stradă spune că îl înnebunești: pe toți i-ai adus în delir, de la primele măsuri. deja ai un iz tare ciudățel de comercialism, dar până una-alta e bine că bombardezi combinații de klezmer cu muzică de tom&jerry. De data asta, reușești să lecuiești nebunia, tot pe același ritm sincopat, dar fără să mai aud aceeași melodie a lui Bach, de care îți ziceam într-o conversație zilele trecute.
e mai ciudat că nimeni nu te înțelege, nu pricep ce vrei să-mi spui niciodată. e ca și cum mi-ai reproduce pe note primele picturi abstracte. ciudată mai ești, mai vrei să-ți și scriu, să sar pe ritmul tău, să-mi exorcizez nebunia când de fapt, o uit acasă. Știi, cândva, am văzut un clovn care habar nu am cum, se juca cu niște mingi de foc pe melodia ta. era total random, îmi aminteam cum follia îmi povestea că în renaștere se întâmpla la fel, și că de fapt, clovnii erau văzuți ca exorciști pentru regi și mă cam speriau chestiile astea. era pe la nu știu cât dimineața și îmi aminteam că follia era cântată doar pe o singură coardă. Ție nu am ce să-ți spun, chambermaid swing, pentru că, în fond, combini butoane și clape și efecte. dar uneori știi să ai ritm de jale și ciudățenie.
e ciudat să asculți cum ești progresivă, cum te complici, cum sari în sus și în jos, cum rupi notele și le pui aiurea, cum vrei să dai un miros de anii 1920 pentru nostalgicii ce nu pot trăi în prezent. ar trebui să vezi filmul Midnight in Paris, e tocmai pe chestia asta. Se zice că nu poți să te adaptezi la lumea de acum dacă spui că mai demult a fost mai bine. Poate că e adevărat, poate că nu, dar toți o facem. Aștept să-mi scrii cât de curând, follia, să reușești să-ți rupi un pic de timp pentru lumile astea imaginare pe care încă nu le-am construit. Mi-ar trebui un pix roșu pe o realitate încă goală.

Acum că tot nu pot dormi (am băut cafeaua ness ce ne-a dat-o colonelul și deja-mi aplaudă urechile) și cum oricum nu vorbim prea des, vreau să-ți povestesc o imagine de doi lei. Erau niște țigani pe autobus, când am venit spre cazarmă. se certau pe tot soiul de teme; unul avea un acordeon. Deși era gras și avea unghii groase din care îi ieșeau viermii, era simpatic. doar el tăcea și repara cu bandă adezivă burduful. Ei și? La toți ni-i greu, vorba aia. M-am speriat puțin; sper să nu visez și asta. În ultimele nopți, de când e lună plină, am visat cele mai ciudate chestii, cu cei dragi. Dar mi-e frică să vorbesc despre ele. nu știu de ce.



dezbracă-ți pielea
cea ciuruită de gloanțe. coase-ți repede
ce a mai rămas din bolnavul tegument-
ia din peticele bunicilor-îmi pun ochelarii groși din cutia de metal
adună-ți repede carnea ce a mai rămas împrăștiată pe pereți
sper să nu răcești.
sunt zece grade afară și vântul uneori îngheață și gândul mut.

ți-a trebuit să te gândești la moarte în fiecare zi
ți-ai legat moartea de coaste, ai umblat cu ea de mână
în căști asta ascultai, în metrou, pe peron, te-ai spălat cu ea pe cap
noaptea, te înveleai în propriile stafii ale lumii

încet și mie mi-a mâncat dinții, credeam că erau carii
am crezut că e început de otită când n-am mai auzit
pe urmă, doctorul a spus că e o răceală mai serioasă
am stat la pat, mi-am pierdut vocea, râdeau cei cu care stăteam;
aveam voce de fetiță, pe urmă de copil.

era cancer, mi-a mâncat ficatul, inima-așteptam să-mi roadă genunchii
să-mi rupă fâșii oasele.
gata, ți-e frig
ia și tu o haină, să te încălzești, mergem la un ceai.
Un produs Blogger.

îi citesc cu interes sau îmi sunt dragi

Arhivă blog

About Me

Fotografia mea
complex, uneori calculat.