Într-un timp al nerăbdării, anxietății și a ritmului alert cu sute de bătăi pe minut, volumul de poezie ”Buchetul de platină” de Viorel Mureșan (editura Eikon, Cluj Napoca, 2010), oprește cititorul la un răgaz. Este o pauză presărată cu imagini fie ale macabrului, fie ale unui sacru căutat cu fervoare, momente de disperare și de căutare a dublului propriu din ipostază de umbră. Structurarea în trei părți sistematizează ideile principale ale acestui ”buchet” într-o ordine oarecum tematică.
”33 de rime pentru umbră”, din primul ciclu (”Numește muzica ochilor”), realizează o proiecție a unui spațiu denaturat, căruia îi lipsește orice formă a identității. De fapt, poetul reproduce un spațiu citadin, cu indici reperabili încă de la început. E un ”oraș cu pereți fumurii”, comparat cu o ”singurătate-ntr-o nucă”, un loc închis, care ne amintește de atmosfera apăsătoare a unor orașe provinciale, care parcă este reluată din poeziile lui Minulescu. Sunt spații ale tăcerii, unde acțiunile se desfășoară în mod mecanic, automat și sacadat, unde la fel ca și la poetul simbolist, ”orășenii, pe trotuare, merg ținându-se de mână.”. Tăcerea capătă valențe aproape materiale, încât imperativul ”să dispară liniștea din Byblos!” este o notă ascuțită de vioară într-un cântec dominat de sunete grave de contrabas.
Timpul are o greutate infernală și este presărat parcă cu gudron, aducându-ne în față nuanțe de cenușiu: ”vuietul ce răzbate/dispre lunile calendarului pare un cor de frunze mari purtate/deasupra uzinei electrice.” Moartea este o umbră, viața este o umbră, fericirea este o umbră. Suntem urmați peste tot de umbre ale metafizicului, ceea ce Andrei Pleșu le numește punți de legătură dintre divin și om. Poetul caută păstrarea unei legături (care de altfel, e deja pierdută): ”eu priveam cu împrăștiații ochi/din care îngerul a zburat/printre împușcături de mătase.”
Estetizarea scabrosului are loc și în alte poeme care schițează contururi cu păsări moarte și zdrențe, în ”Locul unde se ard gunoaiele”. Și în alte poeme, Viorel Mureșan subliniază importanța instantaneelor și propune un joc al realității cu imaginația: ”ardem fotografiile iar oamenii/din ele/se risipesc pe câmp.” sau ”facem fotografii pentru/morții tineri/însă contururile lor niciodată/nu vă așteptați/să iasă prea clare.” Imaginile vâjâie, se topesc și se refac într-o altă dimensiune.
Jocul scrisului se manifestă și prin aluzii intertextuale atât de folosite de către poeții postmoderni prin referiri directe la texte biblice (”Bucăți din Tatăl nostru”) sau la textele nihiliste ale lui Cioran (”După-amiază de vară”). Ludicul nu lipsește nici el, în situații de paralelism sonor între Pânticeu și pântec (”Pânticeu”), ce ne amintește de lacrimile și Lancrămiul blagian.
Partea a doua, intitulată ”Cartea arsă”, subliniază secretul mesajului poetic. Printre rânduri, se simte cum poetul se adresează direct unui singur cititor, unei entități personale cu care parcă comunică, iar poemul devine neterminat, deoarece așteaptă un posibil răspuns liric. Sentimentul trăirii spirituale este mult mai marcant în această parte. Întreaga realitate este metaforizată și este prezentată în acest ciclu de poeme întocmai ca o pictură cubistă, întruchipându-ne reflexii ale unei proxime realități. Este o stare a scorojirii, a ritmiei care înghite însuși timpul :”în casa noastră/calendarele intrau încet în pereți”.
Din acest mediu, el anunță într-o rezonanță diferită ”Dumnezeu a murit” decât Nietzsche. Îngerii, umbrele oamenilor au plecat, abandonând decisiv lumea. Are loc o desacralizare la toate nivelurile religiosului, de la îngerii care dansează în jurul mormintelor la Capela Sixtină ce ”se mutase/între fire lungi de mătase/de-i curgeau prin pereți oase”. Metafora și sublimarea unei trăiri imediate apare într-un ritm obsedant, însă care determină o citire uneori greoaie a semnificației. Poemele nu reproduc, ci sunt autoreferențiale, denotând o lume a iluziei.
Poemele haiku constituie partea a treia a volumului scris de poetul Viorel Mureșan. El reușește să condenseze esența unei naturi uneori bucolice, alteori contorsionând un același spațiu al putredului sau al morții: ”vrabia umple/cerul cu sânge zburând/prin măceșul copt”.
Cartea are un design foarte diferit, atât din punctul de vedere al dimensiunilor, cât și al așezării. Având o formă relativ mică, ea poate fi privită drept o ”carte de buzunar”, un mic caiet liric ce parcă a fost proaspăt scris de către poet. Un jurnal fără dată și fără localitate, care se desfășoară atemporal și aspațial. Pe alocuri, cititorul va repera schițe ce reproduc ochi sau modele cosmogonice. Un motiv paratextual ce apare obsedant este buchetul de platină, reprodus atât la început, cât și la finalul volumului.
”Buchetul de platină” adună flori ale fericirii și căutării unui metafizic (uneori prea îndepărtat), frunze ale dezolării alături de stropii de sânge care se unesc cu cei de rouă. Această combinație de trăiri, adăugată cu metafore fascinante, ce propun, ca o problemă oraculară, o regândire personală a fiecăreia dintre ele, generează un efect estetic spectaculos. Este un volum ce nu se poate citi decât în după-amieze liniștite, alături de multe căni de ceai, un buchet de flori pe masă și multă dorință de meditație sau imaginație...

(revista Steaua, nr. 12/2010)

Această discuție este reală și a avut loc într-o după-amiază călduroasă de vară, fără a avea vreun pretext inițial. Sunt dezamăgiri reale ale unor oameni ce nu-și mai găsesc etalonul.

Matus Adrian: O lume nebună. Această vorbă o auzim în fiecare zi, de la toate categoriile sociale: de la învățători și profesori, la mecanici auto și de ce nu, medici sau avocați? Și totuși, parcă refuz să cred că facem parte din trista generație, care așteaptă modelul care parcă niciodată nu vine. Tind să cred că drumul fiecare și-l făurește după propria gândire. E oare de ajuns superstarul de la tv sau ar trebui să căutăm ceva mai mult?...
Rosu Razvan: Adrian, prietene, eu de multă vreme observ un lucru, oamenii au un talent de a face lucrurile exact invers. Ma refer aici la faptul că de multe ori chestiuni profunde sunt golite de înţeles până la vulgarizare, iar lucruri foarte simple, elemetare chiar, sunt complicate fără rost. Nu ştiu în ce măsură lumea de azi este mai nebună decât cea din alte vremuri, pot însă să subliniez faptul că egoismul şi egocentrismul a ajuns la cote maxime, cred că aproape unice în istorie. Referitor la modele, ele sunt în jurul nostru, nici de cum la tv. Ce modele am eu? Începând cu aurolacul de pe stradă care îşi duce cum deminitate crucea şi care te salută din toată inima, continuând cu tăranii autentici (foarte puţini în prezent) şi terminând cu intelectuali adevăraţi.
Rosu Razvan: Cât despre tv am renunţat aproape complet la el. Trec zile întregi fără să îl deschid. Ce părere ai tu despre această lume nebună devenită un şablon, o stereotipie atât de dragă românilor?
Matus Adrian: Televizorul? Paradoxal, el îți mai oferă o informație nouă, o știre....Observ că avansăm tot mai mult înspre generație ciberneticului nul. Uite, calculatorul nu îți oferă vreo informație nouă, deși practic, ai întregul calup mondial de date în spatele procesorului. Mulți ne limităm doar să deschidem fereastra de Y!Messenger, să vedem ce mai e nou pe rețelele de socializare, facebook, hi5, să ne verificăm mailul și să mai ascultăm o melodie pe Youtube. Atât. Și ce e mai trist este că ne ocupăm două-trei ore din zi cu acest procedeu care devine rutină. În loc să ieși la o cafea, să îți dregi puțin vocea și să lași degetele să se odihnească de la atâta tastat. Desigur, putem lua o carte și să o citim. Totuși, nu vreau să exagerez ca o domnișoară de pension patetică, pentru că internetul are potențial.
Rosu Razvan: Şi eu am cam aceeaşi părere despre internet. El este foarte util dacă şti cât şi cum trebuie folosit. Uite de exemplu am nevoie de nişte informaţii legate de istoria viorii de la începuturi până în prezent. Nu are rost să citesc un maldăr de cărţi când pe wikipedia pot găsi în câteva secunde informaţii, ce-i drept nu la un nivel academic, dar totuşi de o calitate bună. Dacă tot ai amintit de cărţi, cum stai cu cititul? Ce părere ai despre cărţi, despre ce se scrie în prezent?
Matus Adrian: În acest punct de vedere, sunt de acord cu Gabriel Liiceanu. Lectura este de fapt, un dans cu o carte. Fiecare volum te învață de fapt, cum să dansezi. Sunt unele cărți pe care le privești cu sfială, pentru că știi că niciodată nu vei putea să te apropii de ele, sunt cărți cu care atunci când te întâlnești, îți lasă un gust al farmecului pe buze, dar din păcate, sunt și multe cărți pe care, atunci când le inviți la dans, te calcă pe picioare și nu se mișcă după ritm. Constat că astăzi se scrie mult. Cu oarecare îndrăzneală, pot să afirm că actul de a scrie nu mai aparține profesionistului, ci fiecare își poate scrie propriul roman. Asta nu înseamnă că va fi și citit cu entuziasm. Consider că lansările de carte de astăzi sunt întocmai ca și vitaminele efervescente: produc multă zarvă, dar apoi constați că nu este mare lucru.
Matus Adrian: Crezi, e bine să dansezi cu niște cărți?
Rosu Razvan: În general îmi place dansul, aproape de orice fel. Lectura este ceva fascinat pentru cine o simte şi o pricepe. Cărţi sunt multe, dar nu sunt multe cărţi bune. Nu sunt adeptul cenzurii dar, sincer vorbind consider că doar în jur de 20% din ce se publică în ziua de azi este valoros. Am trecut şi eu prin mirajul lansării. Important este ce rămâne în urmă, aceea este adevarata judecată, nu entuziasmul lansării.
Rosu Razvan: M-aş opri puţin asupra actului creator, care i diferenţează atât de mult pe artişti de restul lumii, să o spunem direct îi face mai boemi. În ceea ce creez eu un rol mare are şi divinitatea. Nu aş putea trăi fără sacru...
Matus Adrian: Într-adevăr, într-o formă sau alta, actul creator este inseparabil de cel al divinității. M-aș opri puțin asupra unei afirmații a lui Mircea Eliade: Creația este darul zeilor. De fapt, orice artist coboară sau urcă, cu ajutorul unor entități, fie îngeri, daimoni sau muze, spre lumea Ideilor. De aici, sub auspiciul direct al sacrului, se întâmplă actul genezic. Ceilalți, cei care privim această nouă lume, observăm doar cu propriile noastre mijloace neputincioase: ochi, urechi și niscaiva cunoștiințe legate de artă. Aici este greșeala cea mai mare. Arta trebuie trăită, în primul rând. Indiferent că este vorba de muzică, de poezie, de pictură sau de film. Întâi încerci să miroși nemirositul, să vezi cu ochiul minții nevăzutul și să auzi muțenia. Degeaba, dacă nu crezi că există o comoară în
pustie, nu are rost să te aventurezi la drum.

(Viața Transilvaniei, nr.5-6, anul IV, octombrie-decembrie 2010)

tremur.
când văd.
Imaginea de copil.
ce vede.
că tremur.

îmi Trece.
prin minte.
Iritabila lume.
minte,
că mă va trece.

șezi.
cu albe antene.
Te duci departe.
În albe ținuturi,
și vrei să șezi.

Sunt stins.
ca toată hârtia.
Zgâriată cu pixul.
ai venit la mine,
să te lipesc.

uite, știm foarte bine că
tremur, dar
și mai bine că îmi trece,
șezi,
abia atunci vei afla că
sunt stins.

de câteva ori, în viață
ne privim în oglindă și, ca un mort
etalat, sau ca un câine disecat-
prilej de moarte gratuită- dorim așa, un-doi, să ne dezbrăcăm
de piele,
de nervi și picioare,
de ochi și de părul care ne-acoperă.

Uneori, tâmpit moment, rămânem cu
scheletul în fața oglinzii și trepidăm cu oasele,
până jos,
până mai jos,
mai jos de parter,
de subsol, pământ sau lavă
de mormânt. Hei,
tu, ia încearcă- de-mi pune nițel aur, pe claviculă
încet, încet
scutură metalul topit pe fragment
și taie-mi rămășița de om (ce nu-și știe măsura).

așa, aud acum avertismente,
dar doresc darul dumitale,
chiar de vrei să pui carne peste,
să-mi reîmbrac carnea și ochii și
nervii năclăiți și încordați ca niște tuburi ce plesnesc,
și vasele sanguine ce mai duc cerneală
către tipografia isterizată.

aud avertismentu-ți, dar îmi iau
cu prisosință stomacul, pancreasul, le repoziționez
așez cu grijă pielea:
rămâne un secret al nostru,
umărul meu de aur.

Următorul interviu îți dezvăluie fața unui țigan care își asumă propriul destin; este țigan, dar urăște țiganii cu palate. Nu are școală, dar are cultura vieții și a marilor personalități a secolului XX. Pentru el, Nicolae Labiș este Fany. Urmăriți interviul care privește viața lui Răducan Crețu ca pe un urcuș de la etajul 1 la etajul șapte al garsonierei sale.
Nu luați liftul!



Și, după, dacă aveți chef, o audiție.

În timpul sesiunii, cam cu ce îmi ocup timpul, după sfaturile lui Mleșniță Adrian.