cuvântul transmis pe căi ascunse,
ca lanțul bicicletei care se prelinge pe o roată dințată
învârte
și pornește o lume
în care tu, fiind copil, te ascundeai în
paie,
în meri sau
prin cotețul găinilor așteptai
să vină aroma,
miros
de timp pierdut.

și acum e vară
cu timp topit printre canale și
dezmățuri de vineri seară în care uiți de lună sau de lume
și acum e vară,
și îți amintești de cuvânt
de paie,
mâncând un măr și privești
cu silă la cotețul de găini.
miros
de timp aflat.

așa și eu,
stau ascuns în casa de fluturi, plină
cu tablouri ce mă privesc când eu
la rându-mi le privesc. și știu, îmi amintesc atunci, de parfumul de trandafiri,
de inima desenată pe burtă,
și care la rându-mi îmi zvâcnește în vene.
mulți, știi, vor râde. doar ai o inimă diformă desenată
pe burtă, la naiba.
mulți, știi, nu vor înțelege. doar și eu am aceeași parte
întoarsă ca un melc
în venele în care curge
un sânge
și miros
de timp pierdut ș-apoi aflat.

Portret de familie este un scurt metraj creat de Marian Crisan, castigator al premiului Palm d'Or 2008 pentru scurt metraje.
Marian Crisan transmite prin scurt metrajul "portret de familie" si un mesaj social: diferenta de mentalitate dintre tineri si cei mai in varsta.
Personajele principale ale scurt metrajului, sunt Alina si Mihai, doi tineri rebeli si teribilisti ce urmeaza sa se casatoreasca, dar urmeaza sa o faca intr-un mod cu totul si cu totul inedit, inlocuind obiceiurile traditionale, cu ce urmariti in scurt metrajul de mai jos:


Vezi mai multe din Cinema, movie trailers pe 220.ro

lumină de lună plină bătea în camera
celui care termină ultima piesă
de jazz, compusă de alcoolici,
arătată spre alcoolici,
într-o seară de mai
când nu mai ştii ce ai. când lumina
atinge ochiul albastru din întuneric, printre ramuri de brad
prăfuit (unde toamna, primăvara şi
iarna stau porumbei şi alte păsări, ca îngerii pe scala dei)
când lumina atinge ochiul,
şi ultima notă a sintetizatorului
încheie noaptea
apare ea,
cu ochi fără culoare,
din ceas dedus,
netăind înecarea cirezilor agreste, ci făcând
un joc secund, impur.
drăcesc.

când pe stânci stângi priveau marea, când
priveau negrul din ochi ce ieşea spre infinit,
când vorbeau de pescăruşi despre care ambii au citit în copilărie,
când admirau cazinouri şi lumi unde domnii aveau barbişoane,
iar domnişoarele
umbreluţe
când se plimbau aiurea,
când totul era un joc secund, impur.

deocamdată priviţi cu ei
şi noi, şi voi
şi căutăm trandafirii uitaţi în palme ce
au fost folosiţi de copiii cu bube de acum sute de ani
ce parcă se reîntorc
îşi îmbracă oasele,
îşi pun ochii,
îşi aşează pielea şi vin
da vin,
să ne sărute, cu
sinamorata- sărut al morţii.

şi bătrâna paralizată de la colţul străzii
ne avertizează că lumina de la paşti
nu mai arde, deşi ard
castele,
palate,
ard şi sentimente
ard şi zgârie nori, şi case şi bombe
dar lumânarea s-a stins.
copiii vin atunci, să ceară lumină,
îşi aşează ochii,
pielea şi suflă peste lumânări
ha!, crezând că e tort.
cred că e tort, şi ne dau
sinamorata, sărut al vieţii lor.

şi dorim să venim să luăm lumină,
dar deocamdată e doar lumina lunii pline
ce bate în camera celui care termină ultima
piesă de jazz.

Vedem toți că lumea este cu susul în jos. Fiecare își caută fericirea personală în acțiuni diferite, fără a avea o noimă. Hedonismul de astăzi este unul strict biologic: trăim într-o lume în care ni se impun standarde, norme pe care involuntar le acceptăm. Dorim să avem pătrățele pe abdomen, să mâncăm dietetic, să avem o mașină, dar oare aceste lucruri ne ajută cu adevărat să avem o viață fericită? Pun această întrebare care pare puțin clișeică. Rene Guenon mi-a oferit răspunsul în cartea "Criza lumii moderne".

Spiritualitatea lumii occidentale tinde spre nulitate. Vechile norme ale sacrului s-au disipat începând din secolul al XVIII-lea, prin raționalism și materialism, continuând cu mișcările sociale ale secolului al XIX-lea, când locul divinității este înlocuit de către Patrie. Îmi amintesc de filmul Joyeux Noel, unde în scena de început trei băieți jură credință propriei patrii, înjurându-le pe celelalte, în timp ce scandează dictonul Dumnezeu e cu noi!. În perioada interbelică știința și miracolul electricității vor disipa tradiția, până în momentul în care ajunge să devină un exotism demn doar de spectacol, nicidecum un modus vivendi.

Rene Guenon, specialist în religia hindusă, susține faptul că suntem în Kali-Yuga, una din cele patru perioade ale unul ciclu de civilizații. Decadență. Respingerea spiritului. În mare, acestea sunt trăsăturile occidentului care pune accent doar pe materie. Amăgirea tradiționalismului, reînvierea unor pseudoculturi precum dacismele, celții, mișcările druidice sau wicca sunt cauzate de o ignoranță și o lipsă de cunoaștere în profunzime. Religia celților s-a șters, la fel ca și cea a vikingilor, iar sursele care stau la baza acestor mișcări spiritiste sunt doar izvoarele istorice. Atunci, cum te poți declara viking, dac liber sau celt, când nu știi nici ce înseamnă cu exactitate acest lucru?

Orientul în schimb preferă renunțarea la sine și contemplarea. Știința are o cauzalitate aristotelică, dar și finalitate. Separația excesivă a științelor duce la necunoașterea sacrului, oferind o perspectivă incompletă. Fizica aristotelică este fundamental diferită față de disciplina care studiază fenomenele astăzi. Chimia, se spune că a fost întemeiată de către neinițiații din alchimie. Avem sute de compuși organici, putem purifica aerul, aurul, dar când vorbim de purificare sufletească, sună a basm fantasmic.

Pe deasupra, doctrina protestantă introduce principiul liberului examen, care îngăduie orice fantezie bolnavă individuală să devină concept valabil. Ca urmare, asistăm la un număr mare de secte, mișcări și congregații masonice care doresc într-o formă sau alta să atingă sau să amăgească oamenii. Religia este minimalizată, la fel ca în muzică: chiar dacă suntem păcătoși, avem convingerea că poate nu este așa.

O altă problemă sesizată de către Guenon este falsitatea principiului egalității. Educația obligatorie este un neajuns care oferă informații din domenii atât de vaste, fără posibilitate de a fi digerate. Opinia publică este influențată de către politicieni, iar poporul este flatat atunci când participă la conducere. Democrația pură presupune lipsa unei elite intelectuale. Un drum spre acest sistem bolnav de care s-a dezis atât Platon, cât și Xenofon, presupune uciderea vârfurilor. Puterea întotdeauna trebuie să emane de la vârful iluminat, către baze.

Biserica Catolică este, conform acestei lucrări, un depozit spiritual latent al Occidentului, însă un vestigiu care stă închis ca o perlă într-o scoică. Catolicismul de astăzi, paradoxal, nu mai rezidă în cadrul Bisericii Catolice, supusă și ea la o reformă drastică. Singurul pilon pe care există realmente cultura europeană este animalul uman: prototipul sportivului cu mușchi, care reușește să existe doar din punct de vedere material, nicidecum spiritual.

Dacă citim profețiile din diferitele izvoare hinduse, sesizăm profunda asemănare cu această perioadă. Nu doresc să fiu un adept al milenarismului sau al douămiidoișpismului. Vorbesc de sfârșitul civilizației occidentale. La fel cum a decăzut Imperiul Roman, tot așa va cădea și Imperiul European învins de către hoardele barbare, care deja sunt mult mai educate și mai sofisticate decât neamțul care mănâncă la Mac, americanul cu Dodge sau francezul ateu existențialist. Speranța noastră este, cred, revenirea în spiritualitate.

Săptămâna trecută, după multe insistențe din partea moțului Roșu Răzvan, m-am hotărât să merg la mănăstirea Rohia pentru câteva zile. Un loc care se presupune a fi o oază de liniște, de pace sufletească și reculegere spirituală. Luni dimineață pornim spre Baia Mare, pe tren facem puțin show în Jewish style.
Ajungem în Baia Mare, pornim spre Târgu Lăpuș. Până acum, totul bine. Șnur. Din orașul lui Leșe pornim în spatele unei dube dubașe până la mănăstire. Ajungem, ne întâmpină fratele Nuțu, ne cazează, toate cele.
Am constatat niște treburi din această călătorie. În primul rând, contrar unei opinii majoritare, la mănăstire nu ești obligat să faci nimic. Totul, absolut totul e din proprie voință. Muncești, dacă dorești. Citești dacă dorești. Participi la Sf. Liturghie dacă dorești. Fără reproșuri și priviri de bătrâne care nu au ce face decât să judece capra vecinului. E întocmai ca și cu libertatea pe care a dat-o Dumnezeu: faci ce dorești. De tine depinde.
Chestiunea mai problematică este faptul că Rohia, dintr-o comunitate izolată, a devenit o atracție turistică foarte în vogă. Adică, vin turiști care merg spre mare, spre munte, spre shopping și se opresc 20 de minute cu mașina, aprind o lumânare și scriu un pomelnic, mai spun ,,vai, ce frumos și liniștit e locul acesta!,, și pleacă. Turiști care dintr-o dorință de emancipare și libertinism absolut nu respectă nici elementarele reguli de vestimentație pe care o mănăstire le cere. În plus, se construiește o mega-construcție cu titlu pompos Centrul Cultural Nicolae Steinhardt, iar camioanele vuiesc și răcnesc toată ziua.

Părțile bune sunt însă inestimabile. Aici se aplică dictonul Ora et labora. Munca nu este una de lagăr, sisifică. Fie că este curățat de cartofi, cosit, gater sau cărat lemne, nu este exagerat de greu. Mâncarea gătită de fratele Nuțu este destul de bună, având în vedere că este de post.

Nu ne-am răbdat să nu vizităm împrejurimile, să fluierăm apocrif și profan. Pățanii: m-am curentat într-un gard electric, am călcat într-un cui și...am pierdut microbusul din Baia Mare pentru că ne-au luat la ceartă niște iehoviști îndoctrinați, cu eterna vorbă, care se aplică din păcate la fiecare religie: dreapta noastră credință. Prevăd că ecumenismul lui frere Roger și a lui Steinhardt va fi doar un vis...Am și citit, l-am văzut și pe părintele Serafim Man, un adevărat model de cuvioșenie în acest secol al zbaterilor demonice.
La întoarcere am venit cu un călugăr ce ne-a adus taman până în Baia Mare. Conduc băieții, nu glumă! Dacă ei respectă Decalogul, cu siguranță legile rutiere nu. Pe un drum național, 130 la oră cu duba, curbe luate ca un puști teribilist,și totuși, am observat că avea experiență multă.

Până vineri, sunt plecat la Rohia, departe de civilizație și (sper) aproape de Dumnezeu.Un drum pe care mi l-am propus de mai demult, si iată, astăzi îl voi face.