Motto:

“Eu mă înec în lumine
şi scrişnesc în crugul anului.
Îi arăt dinţii din gură,
dar ea ştie că eu nu râd,
dulcea luminii faptură
mie, pe mine mă înfăţişează pe când
ea stă plictisită şi foarte frumoasa
şi eu numai pentru ea trîăiesc
în lumea fioroasă
de sub ceresc.”

Nichita Stănescu, “De dragoste”

Iubirea poate fi concepută ca un fluture, cu două aripi eterne. Un copil a încercat să rupă una din ele, iar insecta a murit în chinuri, chiar dacă partea frumoasă strălucea în soarele primăverii. Visul este de a fi om...de a iubi ca un filosof, dar realitatea loveşte omul:

Partea I – Iubirea filosofului

Ceasul ţiuie asurzitor în cameră, trezindu-l pe Virgil care nu rată ocazia de a scăpa o înjurătură printre dinţi. Este ora şase dimineaţa, o zi obişnuită de marţi. Ca în toate celelalte marţi, studentul are cursurile cele mai multe, o zi obositoare în care nu merită să îşi facă program distractiv în campusul din oraşul universitar. Se ridică, scotoceşte printre caietele rămase de aseară şi sticlele de bere golite de el şi colegii de cameră în speranţa că îşi va găsi pachetul de ţigări. E iarnă aproape, iar căminul încă este cufundat într-o stare de somnolenţă profundă, chiar înspăimântătoare. Pe coridor e doar Virgil, care îşi savurează ţigara şi cafeaua de dimineaţa, student în anul II la Facultatea de Filosofie şi Claudia, studentă şi ea la Actorie. Cu puţină durere de cap datorită distracţiei excesive din seara precedentă, el se apropie şi îi cere pe un ton plictisit un medicament. Ea nu ezită şi îi dă banala pastilă, alături de un pahar cu apă în care clorul o albise de-a binelea. El o băgă în buzunarul de la geacă şi merse în cameră după cursuri şi cărţi. De-a lungul coridorului se auzi vocea subţire şi răguşită a Claudiei:

-E mai bine să iei medicamentul pe stomacul gol, Virgil. Îţi va trece mai repede, zise ea sfătos, întocmai ca un medic.

-Nu, lasă...mai încolo.Încă mai dorm.

-Observ. Vino, mergem împreună să mâncăm, în ochii ei citindu-se o sclipire, mulţumită că a vorbit cu tipul cu fular, despre care toate colegele de cameră îl ridicau pe piedestaluri neaşteptate.

Claudia nu-l vedea superior ei, îl privea ca pe un amic mai deosebit. Într-adevăr ei se asemănau izbitor în acea colcăială de hormoni, nebunie, cursuri şi tot ce presupune o viaţă în campus. Mergeau la vernisaje de pictură, dese în acel oraş, uneori chiar şi la concerte sau petreceri. Amândoi erau priviţi cu suspiciune de ceilalţi, deoarece erau rupţi de tipare. Virgil avea momente în care se antrena în discuţii serioase, venind cu argumente şi învingându-i chiar şi pe profesorii universitari, iar alteori era într-atât de distrat, încât plătea pentru o pâine cât pentru două cărţi. Un aiurit, ziceau paradoxal cu admiraţie colegii săi. Era de neîntrecut la şah sau biliard, abilitate care în oraşul său era absolut necesară dacă vroia să aibă o viaţă socială. Citea mult cantitativ, dar într-un timp relativ scurt şi îşi dedica timpul ori distracţiei, ori plimbărilor lungi, îndeosebi în zilele de toamnă.

Viaţa sa nu fusese tot timpul aşa... în micuţul orăşel de unde provine, totul e mai greu. Prima lui amintire este din fragedă pruncie, atunci când locuia cu părinţii săi într-o garsonieră cu ciment pe jos, într-o cămăruţă unde se mânca, se dormea şi se gătea în acelaşi timp. Dormea într-un pătuţ de gratii, mergea la creşă şi primea bătaie de la asistenta grasă. Ştia să spună multe poezii la serbări; le învăţa pe de rost. Se întreba oare ce înseamnă "Cel mai iubit fiu al poporului?", iar termenul de comunism era la fel de tentant pentru el ca şi fardurile mamei. A fost rând pe rând şoim al patriei şi pionier, până când prin clasa a doua îşi amintea de lumina televizorului alb negru din garsonerie şi vocea care spunea : "Ceauşescu a căzut, suntem liberi!". Nu întelegea de ce toţi săreau în picioare, dar a înţeles că e de bine, aşa că a sărit şi el în sus.

Curând familia lui Virgil s-a mutat din hazna într-un apartament mai frumos, cu mobilă şi camere separate. Chiar avea o cameră a lui; îşi făcuse chiar şi nişte prieteni din scara blocului, cu care deseori se juca şi făcea năzbâtii. Pe la vreo 10 ani scrise prima lui poezioară, dedicată unei fete din cartier. Eşec total. Ea i-a râs în nas, iar el... a pocnit-o. O privea cu satisfacţie cum plângea, cum sângele curgea şiroaie din nas. Pedeapsa a fost drastică pentru el: "dementul" a primit o bătaie riguroasă de la părinţi, precum şi porecla de PsihoKiller de la amicii din cartier. Nu era un elev care să se afirme în vreun fel...era pur şi simplu el, un ciudat, Nebunul.

Ei ajung într-un târziu, pe o stradă...după ce vorbeau fleacuri, discuţii banale, deodată Virgil, ca un apucat îi luase mâna, o sărutase peste gura unsă cu un lipstick cu gust de căpşună. Ea îi răspunse tandru, iar în întunericul dimineţii se vedea doar sărutul şi corpurile ca două prelungiri ale acestuia. Trăiau...ea frumoasa, el PsihoKiller-ul din copilărie. Fugiră ca doi nebuni în bălţi...oraşul universitar le compensa timiditatea, oferindu-le parcuri numeroase. Se opriră în parcul din faţa Bisericii, să privească răsăritul...Catedrala Mitropolitană parcă le binecuvânta ochii, iar calmul din jur le aducea o bucurie, un vis al împlinirii, al existenţei.

Stăteau acolo, depăşind colcăiala de hormoni, transpiraţie...regresau în inimă, în sufletul lui Platon, înainte de a fi oameni, de a fi existenţă, ci doar spirit. Privirea lor albastră completa o lume, iar pentru ei lumea erau doar ei doi. Ciudat s-ar spune, dacă acum câteva momente doar stăteau la cafea...inexplicabil? Probabil... Nu le-a apărut niciun obstacol...niciun om care să strige „Mă opun” la altar, nici măcar mama lui Virgil...nimeni. El însă şi-a ars vechiul om şi a devenit doar completarea Claudiei. Copilul lor a desăvârşit creaţia: din a lor împreunare s-a născut androginul cu plete până la sâni, stea radiantă şi piept musculos, un Hermes. Cei de la maternitata l-au ucis...Nu era un rod al sexului, cum era normal, ci al iubirii, în societatea Claudiei. De atunci, pentru cei doi, cuplul era societatea, iar divinul, iubirea...

Partea a II-a- Iubirea ca eşec

Caut..incerc sa te regasesc drept in inima mea, sa iti aflu fiinta mea rupta din tine.Incerc sa sting cuptorul in care prajitura calda isi pierde forma, se dezumfla rezultand o masa amorfa de apa, faina si zahar. Intocmai ca aceasta prajitura ma simt si eu, o adunatura de oase, muschi, vise si mancaruri aproape digerate. Brusc, asternerea de idei imi este curmata de un sunet tiuitor. Precum puteam preconiza, Dora apasa soneria insistent pentru ca sa-mi sugereze nelinistea si disperarea ei...

-Stai, Dora, vin imediat, strig eu in drum spre uşă.

După sărutul deja intrat in rutină, ea intră in cameră, işi aprinde ţigara şi se aşează pe fotoliul din faţa televizorului.Işi priveste chipul din oglinda ecranului negru, stinge ţigara, timp în care eu potriveam cafetiera pe raft.
- Câtă ipocrizie poti sa-mi oferi, femeie? Câtă minciună ascunsă în spatele atâtor ani? De ce nu mi-ai spus nimic despre acel Victor?

-Nu stiu despre ce-mi vorbesti, dragule...nu exista niciun Victor, ce naiba! Cine ce ti-a spus?

-Stiu totul...nu mai are rost. Degeaba...stiu ca in spatele acelui bloc jegos, din acel cartier insalubru te ascundeai in fiecare marti pentru a te intalni cu el. Te rog sa uiti de mine, sa stingi acel fum si sa iesi din mintea-mi prea bulversata.

- Dar dragule, uiţi de totul? Promit că nu, ca nu am să mai....

(vocile se auzeau parcă dintr-o altă lume pentru mine, simţeam că îmi va plezni vena, că întreaga mânie se va materializa într-un tip înalt, musculos care sa îi ofere Dorei tot ce nu putea fizicul meu sa îi ofere)...
Îi deschid uşa politicos, simţind cum dâra de regret se revarsă dupa ea...simt că visul este zdruncinat, odată cu închiderea uşii si mersul înca sugerând a orgoliu. Acum va incepe o lupta imaginară cu Himera mea, cu o Doră proprie ...Pe masura ce miros, ce aud si ce simt faptul că femeia lipseşte, că pereţii au devenit apă, aer , lut si vopsea, iar intreaga viaţă nu e decât simpla comuniune uterină. Mă întind, încerc să-mi regăsesc privirea în ceva concret în acest univers al materiei...Brusc imaginea mi se opreste asupra icoanei de pe acel raft unde adineauri aşezasem frumos cafetiera.Privesc ochiul acelui sfânt uitat de istorie, care probabil a murit linistit,cu gandul la Dumnezeu... mă gândesc si eu, inspir şi îmi împreunez mâinile spre o eternă comuniune.Nici nu mă mai gândesc la satisfacţia Dorei care probabil este acum într-o scară de bloc cu acelaşi tip cu care era in fiecare marţi , nici la cafetieră, ci doar la Dumnezeu.Încep să scriu lumii, iar apoi să mor aruncat pe geam, dus la sanatoriul de după moarte, spunându-vă pentru că am pierdut războiul:

Ardeţi uneori prea mult; doriţi să vă ucideţi proprii copii nenăscuţi sau să vă bateţi în piept cu numarul prezervativelor folosite. Vreti sa concepem o lume fara iubire, o lume a distrugerii lente a Sinelui, un spatiu patronat de ciudat.De ce ai uitat asa iute de noi, Eros? De ce uneori societatea de consum, de benzina arsa, tigari dohanite si clisme verbale trebuie sa o acceptam?Solutiile sunt gasirea unor entitati spirituale sau umane superioare noua pentru a ne confunda cu ele. Fie că este Sf. Petru, sau Kurt Cobain, fie că este o fată sau Nimicul...incetăm să mai fim ne-oameni si să ne integrăm în categoria superioară castei umane: OAMENI. Nu visez şi nu vreau să mă imbăt cu ambrozie cerească: pur şi simplu tind spre idealuri superioare. Impur şi simplu gandeste societatea dominată de un sex purulent, scârbos, plin de gândaci şi mucegai.

Suntem oameni, fiinţe, demoni, entităţi, focuri, unii ingeri, unii eretici sau altii doar ei înşişi. Incercaţi să urmaţi acordurile unui Pan nesatanist sau a unui Kafka nenăscut încă de jenă. Atunci va fi iubire..

Emilian Onciu, unul dintre cei mai mare folkisti ai Satmarului a decedat sambata...