multiculturalismul a dat chix. Charlie Hebdo de la un fost (/viitor?) parizian

/
0 Comments

În momentul în care ești un copil trăncănitor pe maidan și îți bați joc de bătăușul mai slab la minte din gașcă, îți asumi cumva și posibilitatea faptului că poți să o încasezi dacă nu ești suficient de abil să eviți pericolul. Poate că această comparație ar putea să pară puțin trasă de păr în situația atacului terorist de la Charlie Hebdo’, însă, în realitate, lucrurile pot fi sintetizate și dintr-o astfel de perspectivă. În aceste zile, mai toate jurnalele din Hexagon se solidarizează împotriva unui atac care, într-adevăr- un lucru condamnabil, a ucis un grup de oameni. Pe de altă parte, problema nu stă doar în punctul focal central al atacului, ci la evenimentele care au dus la această violentă explozie. Pe lângă acei fundamentaliști care au tras și care, fără îndoială vor fi trași la răspundere, Franța și mai exact, Parisul, trebuie să își refacă politica de adaptare a marginalilor.

Bomba cu ceas din societatea franceză.

Care ar fi legătura intimă dintre politica de asimilare a imigranților și acest atac terorist? În primul rând, marile pepiniere ale fundamentaliștilor islamici nu se află neapărat în țările arabe, ci, din contră, în suburbiile marilor orașe europene. Supuși unei izolări masive din partea grupului majoritar (francezi, englezi, suedezi), se produce un fenomen care limbajul de specialitate îl numește aculturație. Care, în limbajul cel mai simplu posibil înseamnă următorul lucru: ești un cetățean străin, în aparență respecți cultura europeană, dar în inima ta ai încă urmele culturii de origine. Acest fenomen este larg răspândit și include,de pildă, acel sentiment de neadaptare pe care îl au românii care pleacă la muncă în străinătate, dar își trimit carnea de porc de acasă de Crăciun. Dacă în acest caz zâmbim ironic pe sub mustață referitor la situația conaționalilor, în cazul islamic situația stă puțin diferit.
Religia islamică nu este atât de bine reunită sub o autoritate tutelară, de tipul episcopiilor, patriarhiilor ca și în cazul ortodoxismului sau, mai vizibil, al catolicismului. Islamul este destul de răsfirat și are numeroase facțiuni (șiiți, sunniți, etc.). Prin faptul că îi privim la distanță, nu trebuie să facem greșeala de a face un semn de echivalență între musulman și terorist. E o inepție și un semn de inflexibilitate, în primul rând. Revenind la problemă: când unii imami ajung în Vest, fiind supuși, în fond, unui șoc cultural, își radicalizează discursul. Dușmanul  este identificat: necredinciosul, cel care mănâncă porc, cel care nu se roagă de cinci ori pe zi, etc. Să fim foarte atenți: religia islamică nu propovăduiește neapărat o astfel de abordare, dar în absența unei autorități superioare, acești imami pot predica absolut ce doresc. Enoriașii îi ascultă deoarece, în mare măsură, încă nu s-au adaptat noii circumstanțe și, în primul rând, doresc o coeziune de grup. Francezii nu îi acceptă în grupul lor, iar ei nu doresc să se desprindă de grup și să plutească în derivă într-o cultură străină.

Perspectiva islamică vs. perspectiva europeană.

Sunt mulți factori care determină dinamica acestor școli radicale fundamentaliste, dar unul, mai presus de celelalte a determinat acest atac. Charlie Hebdo, un cotidian ironic radical,a publicat niște imagini zeflemitoare la adresa lui Allah. Din punctul de vedere al francezilor (și în general, din perspectiva postmodernă, a civilizației noastre) totul este în regulă: este o ironie, un construct cultural care repoziționează cumva toată povestea Coranului. La fel au făcut și cu imaginile creștine, pentru a șoca. Astfel de imagini, din start, își asumă nevoia de a șoca , în modul cel mai violent posibil. De aceea, zilele acestea asistăm la o explozie de solidaritate cu cotidianul. Francezii își postează pe contul de facebook imaginea Je suis Charlie, iau poziție acuzatoare cu privire la fundamentalismul islamic, dar uită un lucru esențial și în fond, foarte simplu. Segregarea tot ei au făcut-o. Într-un sondaj din 2013, Franța se situa undeva la fundul clasamentului privind toleranța imigranților (pe  primele locuri se afla Noua Zeelandă, Canada, din Europa apărea Germania).Mai mult, experiența îmi confirmă datele și de aceea, consider că acest atac era o simplă bombă cu ceas ce putea fi anticipată cu ușurință. Spațiile Parisului sunt segregate : în centru francezii, în banlieue, imigranții. Ne amintim că doar cu câțiva ani înainte, au existat ciocniri destul de violente între găștile locale și polițiști în Saint-Denis, cartier periferic din nordul Parisului.
Justificarea culturală a islamicilor este una dublă:pentru ei, există interdicția de reprezentare a lui Allah în orice formă posibilă. De aceea, moscheile sunt decorate doar cu motive geometrice complexe sau miniaturale. Acest lucru nu l-au înțeles cei de la Charlie Hebdo. Sau, dacă l-au înțeles, au dorit să ducă linia de sfidare mai departe, depictându-l pe Allah în caricaturi destul de grotești. În cazul creștin, Biserica a acceptat acest lucru deoarece este mult mai tolerantă și nu își poate radicaliza discursul atât de ușor. Pentru islamici, care, în fond și la urma urmei, sunt o comunitate mult mai tradițională, această dublă sfidare nu a putut trece ușor cu vederea. Desigur,  nu este o scuză pentru a masacra 12 oameni care caricaturizează, dar, să nu uităm, că în 2006, în momentul în care caricaturile au fost publicate (chiar în Charlie Hebdo), au stârnit numeroase proteste în stradă. Deci, oamenii au reacționat. O reacție pertinentă  de scuză  de tipul „mai glumim și noi, dar ne cerem scuze dacă v-am supărat” ar fi fost necesară. În paralel, amenințările au venit gârlă la redacție. În astfel de situații, într-o țară deja cuprinsă de isteria atacurilor teroriste (de exemplu, în stațiile de metrou din Paris se plimbă militari cu automate în mână și cu câini legați), chiar nu au existat anumite bănuieli că ei vor fi ținta atacurilor? Mă îndoiesc. Un scriitor pe nume Salman Rushdie, de calibru mondial, în momentul în care Iranul l-a declarat blasfemiator pentru cartea Versetele Satanice, a fost ținut ascuns de către serviciile secrete britanice vreme de câțiva ani. Precedente au existat, iar într-o astfel de problemă delicată se știa unde se poate ajunge, mai ales prin repetatele amenințări.

Ce este de făcut?

Vedem cum toleranța de fațadă duce la marginalizarea unor indivizi. Aceștia acumulează frustrare, ură împotriva culturii noi care nu îi acceptă și își găsesc refugiu în pseudo-tradiții care nu mai au nimic de-a face cu adevăratul spirit al Islamului. Se educă la școlile radicale din banlieue, își depistează dușmanul și atacă. Pe de altă parte, este destul de naiv să poziționăm acești redactori ca niște oameni inocenți, care au murit nevinovați: de la bun început ei și-au asumat acest risc (un redactor declara, romantic oarecum, că este mai bine să lupte și să moară, decât să rămână în genunchi). Este impropriu să îi poziționăm pe aceeași treaptă cu cei care din întâmplare s-au aflat în World Trade Center la data de 11 Septembrie 2001. În fond și la urma urmei, moartea unui om este tot moarte. Dar, în paralel, de ce nu au existat solidarizări cu yazigii sau creștinii uciși de către Statul Islamic, într-un mod atât de rapid ca și fenomenul Je suis Charlie?

În final, francezii ar trebui să facă un lucru simplu: să îi accepte într-un mod real pe imigranți. Să le cedeze și locul la metrou, nu doar să le trântească câteva fonduri pentru tolerarea minorităților. Să accepte că existe mai multe tipuri de Islam,însă să nu discute despre el ca despre un fenomen exotic. El este acolo, la marginile Parisului, nu în Beirut sau în deșerturile Marocului. Desigur, să accepte, cu amărăciune, și faptul că atunci când îți bați joc de un uriaș pe o altă lungime de undă de undă se poate supăra, justificabil, pe cel cu gura mare care își bate joc de el. E un risc și acesta. Prin radicalizare și prin scandarea libertății de presă fundamentaliștii islamici nu vor pricepe mai nimic și le vor râde în nas, în cel mai bun caz.


You may also like

Niciun comentariu:

Un produs Blogger.